Duminică, 8 noiembrie. Din nou la drum. Iar bagaje, iar autocar, iar avion, iar cazare la hotel. Înainte de a părăsi hotelul, trecem pe la recepție, să lăsăm cheile. Surpriză! Unii dintre noi, cei care au avut „musafire”, trebuia să plătească 20 de dolari. „Taxă de lux”. „Musafirele”, chemate prin recepționer ori luate pe alese, direct de la una dintre mesele de pe terasa din fața hotelului, treceau obligatoriu pe la recepție, ca să anunțe în ce cameră urcă. Și recepționerul, pe lângă faptul că le proteja, știind unde sunt, mai trecea și camera la categoria „lux”. Așa că, în conformitate cu vorba aceea, cu „domnia și …”, s-a plătit. „Luxul” – direct la „musafiră”, 40 de dolari, și la recepție, 20. Total, 60 de dolari!
Las în urmă Brazilia și, dacă ar fi s-o caracterizez într-o frază, aș reveni la sintagma pe care am consemnat-o deja: „Ce strică brazilienii ziua, repară Dumnezeu noaptea”. Într-un fel, brazilienii ne seamănă – au „arta” de a face haz de necaz. Necazul lor (ca și al nostru?!) este că prea mulți nu se omoară cu munca, iar hazul este de fapt o autoironie, dar nu una care să usture și să alarmeze, ci una care să facă din slăbiciune o calitate. Iar „calitatea” izbăvitoare este dată de bogățiile imense al țării. Așa se explică de ce, în ciuda potențialului de care dispune, Brazilia este o țară a marilor contraste, a orașelor ce coagulează construcții foarte moderne, dar și sute de favele, cu case din carton și din ce s-o mai nimeri, o aglomerație mizeră de oameni extrem de săraci.
De la Sao Paolo la Buenos Aires am făcut mai puțin de două ore, încât la ora locală 12, ora 17 în România, suntem deja în camerele hotelului „Las Naciones”, din centrul capitalei argentiniene. Nu mă simt grozav, ceva nu e în regulă cu stomacul (mâncarea bună, dar „grea”, din seara trecută, cred). Gigi Albu, la fel, avea puseu de hipertensiune! M-a rugat să caut o farmacie, să cumpăr un tensiometru, că medicamente își luase de acasă. Serviciu l-am onorat ireproșabil! Apoi, arunc o privire peste documentarul cu care venisem de acasă și-l completez cu datele pe care tocmai le-am primit prin grija Ambasadei României în Argentina.
Ca întindere, Argentina face parte din grupul statelor mari. Are o suprafață de 3.761.274 de kilometri pătrați, adică de vreo 15 ori suprafața României. Teritoriul continental este o câmpie vastă, de-a lungul Atlanticului, iar la vest se înalță Anzii, cu vârful Aconcagua (6.959 m). Deși vastă, câmpia este folosită doar în proporție de 9 % pentru culturile agricole, iar pășunile (renumitele „pampas”) cuprind 52 la sută. La o asemenea suprafață de câmpie cultivată, Argentina este o mare exportatoare de grâu, porumb etc. Este și o mare exportatoare de carne de vită (deține 45 de milioane de bovine). În 1998, Argentina avea 35 de milioane de locuitori, din care 85 la sută sunt albi, restul fiind metiși, amerindieni, de alte rase. Circa 90 la sută din populație este catolică.
Cosmopolitul Buenos Aires
Avenida Corrientes, strada pe care se află hotelul, este una dintre numeroasele străzi care cad perpendicular pe Bulevardul „9 iulie”. Încă din fața hotelului zăresc, la circa 250-300 de metri, Obeliscul înălțat în memoria spaniolului Don Pedro Mendoza, în 1936, la împlinirea a 400 de ani de la înființarea orașului, care primise numele de Santa Maria del Buenos Aires. Interesant, Mendoza avea să părăsească localitatea la scurt timp după aceea – lăsând, într-un fel, lucrarea neterminată. Abia la 11 iunie 1580, Juan de Garay îl va „reînființa”, practic, însă Argentina îl cinstește doar pe cel care a pus piatra de temelie.
Cum începusem să mă simt mai bine, plec la o plimbare. Era o frumoasă zi de primăvară. Nu era cald, dar soarele mă făcea să mă simt bine doar în sacou (îmi amintisem, după primii pași, de fotbaliștii din echipa României, care în iunie 1930 ajungeau la Montevideo în ținută lejeră, de vară, uitând că în emisfera sudică era iarnă!). Ajung în Bulevardul „9 iulie” și nu știu ce să admir mai întâi. Fără exagerare, impresia a fost una copleșitoare. Nu mai văzusem niciodată un asemenea bulevard. Clădirile, în majoritate ridicate pe la începutul secolului al XX-lea, unele, poate, chiar mai devreme, mă fac să mă simt ca într-un mare oraș din Europa. Doar ici și colo, câte o clădire în „stil american”, din oțel, beton și sticlă, atât de frecvent întâlnite peste tot în lume, la sfârșitul mileniului. Bulevardul are o deschidere de vreo 100 de metri și, în unele zone, asigură câte 16 benzi pentru automobile, pe un singur sens! În mijlocul său, Obeliscul. Pe marginea trotuarelor largi – care permit comercianților să amplaseze terase pentru cei ce vor să zăbovească la o cafea, cu ziarul în față, la un suc, la prăjitură ori la o bere -, un „lanț” de arbori, care n-au încă frunze, în schimb sunt încărcați cu niște flori minunate, de un mov viu, tonic. Sunt încântat de această minunăție a naturii și întreb o tânără chelneriță, care stătea în așteptarea clienților, la una dintre terase, cum se numesc acei arbori. Nu știe. Însă, amabilă, se duce să-și întrebe patronul. Apoi, îmi spune ceva, dar nu sunt convins că înțeleg corect și îi ofer pixul și notesul în care scrie „Jucaranda”. Nu mai am tupeul să abuzez și s-o întreb cum se numesc ceilalți arbori, cu tulpina în formă de sticlă, gâtuită sus și jos, care cresc mai spre mijlocul bulevardului, între cele două sensuri de circulație. Aveam să aflu, până la urmă, de la un vânzător de ziare (deh, curiozitatea jurnalistului!): „borracho”, adică bețivanul, cu trimitere la forma sa.
Mașini bine întreținute aleargă spre capetele nevăzute ale bulevardului. Taxiurile, vopsite în negru, partea de jos, și în galben, partea de sus, sunt aproape tot atât de numeroase ca autoturismele personale. Multe dintre ele sunt Renault, Peugeot sau Citroen, făcute aici, în cooperare cu francezii. Dar și mașinile nemțești sunt bine reprezentate. În stânga Obeliscului, Teatrul Colon, ridicat în 1900. Un bilet costă aici 50 de dolari. Spun „dolari” pentru că moneda națională „peso” este egală cu dolarul. Și stă așa din 1992, ceea ce ar putea sugera că Argentina are o economie fără inflație, grație unei strategii financiare ce a fost clădită tocmai în sensul menținerii parității peso-dolar la raportul 1/1. Prin lege, aveam să aflu, se urmărește să nu se scurgă în afară capitalurile, iar economia trebuie să asigure o creștere anuală de cel puțin cinci la sută. În plus, statul argentinian este preocupat de atragerea investitorilor străini. Și aceștia vin. Japonezi, americani, francezi, englezi …
Poate nu este lipsit de semnificație faptul că George Soros, cunoscutul multimiliardar american, este cel mai mare deținător de bunuri imobiliare (terenuri și clădiri) din Argentina. Deschiderea spre capitalul străin este susținută și prin strategia neoliberală a privatizării totale. Din câte îmi spunea Viorel Ipate, consilier la Ambasada României, guvernul tocmai lucra la elaborarea strategiei privind privatizarea centralelor nucleare.
Buenos Aires este una dintre marile metropole ale lumii. Lumea de aici este cosmopolită, iese la teatru, la cinema, la numeroasele localuri ce oferă oferă spectacole de tango (doar suntem în patria tangoului, nu?) ori, pur și simplu, bărbatul își pune cravata îmbracă un costum bun și își invită soția ori prietena la un restaurant. Orașul se compune dintr-un nucleu, în care trăiesc circa trei milioane de oameni și din aglomerări formate în jurul acestui nucleu, în care locuiesc încă vreo opt milioane de suflete. În orice parte ai porni din centru, ca să ieși din oraș îți trebuie 100 de kilometri până când vei putea spune că te-ai despărțit de Buenos Aires, atâtea clădiri s-au adunat aici de-a lungul vremii. Am văzut cartiere bogate, dar și cartiere sărace, asemenea favelelor braziliene, care sunt numite „villa miseria”.
Ambasada României, situată pe Calle Arroyo 962-970 ( clădire veche, cu parter și două etaje, înfrumusețată cu vitralii și „mobilă stil”), se află în apropierea Bulevardului „9 iulie”, în zona rezidențială numită „Retiro”. Mai la sud este renumitul cartier Boca, din care a pornit tangoul, unde se află Stadionul „Bombonera”, proprietate a Clubului Boca Juniors, celebra echipă a lui Maradona. Nu departe de Ambasada noastră se găsește marele parc Racoleta și cimitirul unde este înmormântată și Evita Peron, cea care a devenit un simbol și o eroină națională pentru majoritatea argentinienilor. Spre regretul meu, nu am ajuns acolo și de câte ori ascult „Don’t cry for me Argentina” regretul se reactualizează.
Acum, să explic titlul acestui episod. Peste tot, de la oficialitățile argentiniene, la diplomații Ambasadei, am auzit numeroase laude despre economia Argentinei. Iar pentru „rigoarea cu care aplică programele, reformele”, Argentina era dată mereu ca exemplu, de către FMI. Ei bine, peste doar trei ani, în 2001, Argentina a falimentat. Iar colapsul economic a distrus clasa de mijloc și a ridicat nivelul sărăciei la 57,5 la sută. Era rezultatul politicilor implementate cu „ajutorul” FMI, al implementării politicilor neoliberale, care au făcut posibilă spolierea a miliarde de dolari de către bănci străine și corporații. Multe din bunurile și resursele Argentinei au fost jefuite fără rușine. Sistemul său financiar a fost folosit chiar pentru spălare de bani de către Citibank, Credit Suisse și JP Morgan. A se ține minte: când te laudă FMI, nu înseamnă că e neapărat de bine (pentru tine, ca țară, ca populație, vreau să zic!). Donc, atention!

Tristan MIHUȚA

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentNoutăți de la Zăbrani
Articolul următorBobocul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here