Era prin 90’. Ziarele apăreau ca ciupercile după ce venise ploaia libertăţii. Primul articol l-am scris într-un săptămânal care era finanţat de tipografii arădeni. Se numea „Litera de tipar”. Unui tip bărbos şi băţos i-a plăcut ceva la felul în care scriam. Nu prea ştiam eu ce însemna redactor şef, dar mi-a zis să continui şi mi-a dat 300 de lei pentru articol. Imensă sumă pentru un tânăr care credea că nu se pune nici un preţ pe scris.
Era Mihai Popovici. Mai târziu am avut onoarea să îmi devină cel mai bun prieten, deşi diferenţa de vârstă îl plasa în categoria părinţilor. Nu peste multă vreme a fondat un alt săptămânal, „Opinia”. Era pentru prima oară când eram angajat la patroni. Foarte curând s-a născut şi prima dată când m-am întâlnit cu o situaţia de criză: s-au certat patronii şi a murit ziarul. Toată redacţia a fost preluată de puternicul cotidian de atunci, „Timişoara”. Patronatul era de cu totul altă factură, fiind deţinut de Societatea „Timişoara”. Să vă spun acum, după aproape 30 de ani, ce însemna Societatea „Timişoara”, mi se pare…aproape imposibil. E ca şi cum aş vernisa o expoziţie de artă plastică pe o groapă de gunoi. Oricum, cred că povestea ziarului „Timişoara” şi a emulaţiei din jurul lui ar merita o carte.
Deocamdată am vrut să îmi amintesc că acolo l-am cunoscut pe Iosif Costinaş. Am avut onoarea, din nou, să câştig un prieten de anvergura unui părinte. Am vrut să îmi amintesc de el datorită unui telefon şi a unui mesaj pe net. Din partea soţiei lui şi din partea fiicei lui. Am relatat într-un alt articol o întâmplare trăită cu cele două personalităţi jurnalistice şi, citindu-l, fiica lui Costinaş (Bebe, cum era poreclit de prieteni) s-a hotărât să facă un website despre tatăl ei. Pentru că toate ştirile de pe net despre Costinaş sunt legate doar de moartea lui suspectă. Aşa că, şi eu m-am hotărât să îi fac o schiţă de portret. Au cam trecut anii, iar amintirile sunt dominate de sentimente, având o consistenţă mai redusă în imagini clare. Sper să reuşesc.
Prima linie de creion pe care o simt ar fi a revoltei. Era un revoltat împotriva sistemului stupid, opresiv, abuziv, dominat de ierarhii incorecte sau false. Cel mai important era faptul că revolta lui era şi argumentată, nefiind una viscerală pur şi simplu. Din revolta lui am învăţat că textul scris are coloana vertebrală în idee, iar picioarele stau înfipte în verb.
A doua linie de creion din amintirile mele despre el ar fi a poeziei. Lupta cu metafora la floretă şi de fiecare dată o îngenunchea. Ba, câteodată o înălţa la gradul de cavaler, dar tot din poziţia îngenuncheat. Am organizat un Festival al filmului documentar la Arad, ale cărui ediţii au dispărut odată cu Bebe Costinaş. Documentarele lui erau mai degrabă elegii, sau metafore ale umorului. Împreună cu el şi cu istoricul Horia Medeleanu am făcut primul film documentar despre Arad. El l-a denumit „Arad, un oraş care era să fie mutat”. Numai el putea descoperi această informaţie din istoria Aradului.
A treia linie de creion ar fi a harului. Puţini oameni au har. Bebe Costinaş avea harul scrisului, harul cinematografiei, harul jurnalistic, harul dreptăţii şi, mai ales, harul prieteniei. Anchetele lui nu dărâmau doar instituţii, ci chiar mituri. Filmele lui clădeau sentimente, iar pentru prieteni dreptatea lui era ca un stindard.
A patra linie de creion, ca un fel de a patra dimensiune a lui, ar fi a boemiei. Îi plăcea să trăiască. Trăia atât de intens, încât fiecare clipă părea pentru el ultima şansă de a o învinge din dragostea faţă de viaţă.
Se pare că s-a descoperit şi a cincea dimensiune. Dacă ar fi să trag a cincea linie de creion, ar fi cea a dorului de prietenie. Mi-e dor de Bebe Costinaş. Mi-e dor de bucuria de avea un prieten.
P.S. Vă recomand să redescoperiţi un Arad dispărut în doar 20 de ani cât s-au scurs de la producţia filmului.
Ovidiu BALINT
