După douăzeci și cinci de ani de fisc (pierduți sau câștigați în viață, doar timpul și Dumnezeu o știu), simt o cruntă dezamăgire. Nu pentru că n-aș fi putut face carieră în alt domeniu (la treizeci de ani eram director, numit pe competență, nu pe pile, și cochetam cu mediul privat). Poate din comoditate, frica de decizie, prea multe scrupule, teama de compromisurile morale la care voi fi obligat, experiența traumatizanta cu relicvele securității și miliției, forțat sa părăsesc țara ca să nu le incurc afacerile (privatizările dubioase) naiba știe, m-au făcut să fug de jungla realității post-comumiste, în care simțeam că mă sufoc și în care nu-mi mai găseam locul.
Analizând, dincolo de aparențe, ceea ce se întâmplă în societatea românească, dar mai ales în economia românească, nu regret faptul că n-am intrat în lupta (fără menajamente) supraviețuirii, într-o societate unde concurența valorilor e doar formală și unde contează doar câte compromisuri morale ești în stare să faci, pentru a obține ceea ce-ți dorești. Într-o lume în care minciuna, ipocrizia și corupția sunt instrumentele care asigură performanța, evident că nu m-am regăsit, nu numai moral, ci și uman și mi-am pierdut repede elanul și suflul, în tentativele pe care le-am avut în a mă integra în echipele câștigătoare, material, pentru că regulile nu erau fair-play.
Poate că am iubit prea mult libertatea și independența umană, ca să mă înregimentez și să devin soldat credincios în slujba unei cauze efemere, bazată pe satisfacții materiale. Poate am tânjit dincolo de stăpânirea unor efemere lucruri materiale, ori a iluziei puterii. Cine știe? Cu siguranță însă, când am fost pe punctul de a păși peste prag, n-am avut puterea să fac pasul. De ce? Poate ca n-am vrut să-mi pierd libertatea deciziei? Poate că n-am suportat minciuna și fariseismul, ca mod de viață? Poate am avut un senzor moral, care nu m-a lăsat să trec dincolo de pragul de unde, rar, te mai poți întoarce? Nu mă ascund, ipocrit, în spatele neputinței. Îmi închipui, firesc, că în atâția ani, în mediile în care am gravitat, n-am fost ocolit de șansă și că nu oportunitățile mi-au lipsit, ci că am ales, conștient de ceea ce fac. Am ales independența dată de adevăr, de dreptate, pentru că n-am suportat, n-am vrut și n-am avut stăpân care să-mi impună ce să fac și ce decizii să iau. Am fost liber să aleg între bine și rău, nefiind condiționat de nimeni și nimic și, mai mereu, am ales calea morală, asumându-mi costurile.
Câți înțeleg, cu adevărat, libertatea? Câți înțeleg ce înseamnă să nu fii constrâns să-ți însușești sau să aplici prejudecățile unor frustrați sau psihopați, de care depinzi ca supraviețuire și să refuzi când șansa îți surâde? Și, totuși, de ce o cruntă dezamăgire într-o astfel de nișă a libertății? Pentru că s-a ajuns într-o fundătură morală din care nu se mai poate ieși. S-a ajuns în punctul în care adevărul și justiția au fost reduse la rolul de slogan și sunt accesibile doar celor potenți financiar. Nimeni, din cei ce decid prezentul și viitorul, nu mai crede în ele, în România. Principiile morale au fost pervertite și fetișizate, încât au devenit surogate ale unei societăți bolnave, aproape muribunde, care se zbate să nu dispară. Se vorbește mult de morală, dar nimeni n-o practică, pentru că prisosește.
Încet, încet, ceea ce părea o himera acum treizeci de ani, când credem că am devenit liberi, adică supremația minciunii și a compromisului moral au devenit realitate, iar adevărul un balast ce te distruge. L-ai ales? Te-ai autocondamnat la exil în societate, unde vei fi „paria” și considerat un fraier!
E nedreptate cruntă în jurul nostru, deși justitia este lăudată și avem alternativa de a alege doar între minciuni și  mincinoși. Dacă ieși din front și încerci să fii corect, onest și imparțial, e ca și cun ți-ai pune o mină sub picioare. Și totul pentru că, tolerând, purtându-mă civilizat, închizând, uneori, ochii, am contribuit la nașterea unui monstru extraordinar de periculos pentru liniștea oricui român corect și cinstit: clasa politică. Ce sunt, de fapt? O adunătură de lipsă de caracter, de indivizi gata pentru orice tip de compromis, o gașca de șmenari, fără scrupule, parcă selecționați din mizerabilii lui Hugo, pentru care adevărul, morala, onoarea, sunt doar niște slogane, ce, eventual, îi încurcă. Pentru ei doar banul (obținut fraudulos) și puterea exercitată prin traficarea influenței, contează. Adunătură aceasta, care a fugit și fuge de cinste „ca Dracul de tămâie” și n-a avut pardon în nici o situație, mi-a generat crunta dezamăgire și decepția totală față de societatea în care trăiesc și, mai ales, de viitorul ei.
În douazeci și cinci de ani de activitate, n-am întâlnit nici un exemplar politic, care să nu mintă și care să nu se ocupe de combinații nelegale, corupție sau nepotism. Traficul de influență, pentru politician, e precum respirația. Dacă nu-l poate practica, se sufocă și sucombă. Când nu-și mai poate trafica influență, politicianul e terminat și dispare din scenă, înlocuit de alții și mai răi și mai cinici. Experiența celor ce ies în decor, nu e analizată prin prisma corecției erorilor, ci a perfecționării metodelor imorale. Iar dacă la începuturi, prin primii ani de după 1990, au mai fost și excepții, care cochetau cu morala, rând pe rând, au fost ejectați, pentru că stricau „fasonul” și „blazonul”. Ce să caute un elefant (moral) între hiene? Deci, condiția, ori ești hienă și accepți o viață în care speculezi orice oportunitate, indiferent de ce compromis trebuie să  faci, ori dispari! O astfel de lume a impostorilor și fără limite morale, dă tonul azi și butoneaza totul. De la „opincă la vlădică”, totul este subordonat și înregimentat mizeriei imorale numită, aiurea, politică. Cine își face iluzia că mai poate fi liber și ca poate lua decizii corecte și juste, e un naiv. Poți doar să supraviețuiești „cu capul la cutie”, asistând, neputincios, la defilarea imposturii și mizeriei morale.
Altfel, în orice circumstanțe (stânga, dreapta, centru, verzi, kaki, cenușii, albi, îngeri, demoni, creștini, musulmani, hipioti, deviaționiști, paranormali, pseudo de orice fel și până la imbecili cu pedigree) deranjezi. De-aia sunt dezamăgit și aproape resemnat.
Pavel ROMAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here