Visul american mi s-a năruit într-o seară ploioasă de iarnă. Butaforia căsuţei cu gard alb şi gazon verde, a gospodinei care găteşte pentru întreaga familie cu un entuziasm care nu ar putea fi distrus, nici în cele mai negre coşmaruri, de rutină, zâmbetul larg al soţului care se întoarce de la muncă, la fel de entuziast, parcându-şi automobilul sclipitor în faţa casei, au fost promovate insistent, decenii la rând, de către industria filmului. Fiecare producţie ne vindea un vis şi o imagine a perfecţiunii despre care aveam habar că există, dar pe care, de cele mai multe, ori nu fuseserăm capabili să o vizualizăm. Pentru asta a fost inventat Hollywoodul, pentru asta au fost inventate şi promovate modele din pleiada de actori. Acuzam, zilnic, superficialitatea filmelor americane, aspectul comercial, dar cu toate acestea, de cele mai multe ori, erau ca o gură de oxigen după o zi proastă.
În America, nu existau zile proaste, iar dacă existau, erau presărate cu trăiri intense, cu transformări şi cu oportunităţi nebănuite. Orice eşec era privit ca o metodă de relansare, de reinventare. Acceptarea eşecului venea natural şi, de cele mai multe ori, era privită ca o binecuvântare, căci pentru America posibilităţile nu se sfârşesc niciodată. Iluzia unei lumi perfecte te poate ajuta să-ţi creezi un scut de protecţie, îţi poate hrăni existenţa la fel cum te-ai hrăni zilnic cu orez expandat. Ai o viaţă plină, însă lipsită de consistenţă.
Am fost foarte entuziasmat când Trump a câştigat primul mandat. Politica, aşa-zis, corectă a lui Hillary Clinton îmi strepezea neuronii ca un gând de suicid. Cu siguranţă şi americanii se săturaseră de viaţa lor plină şi lipsită de consistenţă. Şi, aşa cum bănuisem, Donald Trump nu s-a dezminţit. A dat jos vălul ipocriziei şi a lăsat să se vadă o Americă preocupată doar de ziua de mâine, de kitch şi de visuri…. multe visuri şi multe idealuri uneori anacronice, alteori atipice. George Floyd a fost pentru mulţi un erou, un model şi, în acelaşi timp, un pretext. Un pretext pentru a afirma nişte truisme pentru care secolul XXI este doar un număr. Black Lives Matter a devenit un slogan inept şi forţat de o lipsă acută de idei şi care lasă să străbată mediocritatea unei societăţi care s-a proclamant mult timp un model de democraţie. Să vorbeşti în acest secol despre faptul că viaţa negrilor contează, este ca şi cum ai vorbi despre faptul că hârtia igienică ne-a scăpat de multe probleme.
Mişcarea Black Lives Matter nu a fost doar o mişcare împotriva politicilor rasiale şi un slogan al persoanelor de culoare, ci un mod de manifestare a nemulţumirilor de orice fel. Într-o Americă în care a fost un preşedinte de culoare discuţia despre cât de mult contează viaţa unora sau a altora este doar un pretext pentru a întreţine un conflict artificial şi, totodată, începutul unei destructurări programate. Sub pretextul protecţiei democraţiei şi drepturilor omului, imixtiunile SUA în treburile interne ale altor state au căpătat diferite forme, iar cele mai multe dintre ele, cum este şi cazul Primăverii Arabe, au fost nişte experimente.
Uluitoarele mobilizări de pe Facebook şi de pe Twitter experimentate în urmă cu 10 ani au ajuns să fie perfecţionate de data aceasta pentru un obiectiv mai important. Visul American a devenit un coşmar, un coşmar al unei existenţe contrafăcute, bazate pe consumerism şi pe pierderea identităţii. Visul American, din păcate, mai este şi costisitor, iar banii devin o problemă pentru întreaga Planetă. Acolo unde au existat interese pentru America au fost experimentate aceste manevre de destructurare statală. A fost variana soft a distrugerii creditorilor şi a promovării intereselor. Urmează varinta hard pentru tot ceea ce va urma.
Pentru mine, ceea ce se întâmplă acum în America seamănă foarte mult cu povestea de la 11 septembrie, într-o variantă mai puţin traumatizantă, însă cu efecte pe termen mult mai lung şi la scară largă. Războaiele nu se mai poartă cu armele în mâini şi nici cu bucăţi de carne sfârtecată, se poartă la nivel mental şi ideologic.
Ciprian DEMETER – cotidianul.ro
