VIAȚA ÎN MICUL UNIVERS

Duminică, de dimineață. E puțin trecut de ora șapte. Mi-am hrănit câinii, pisica și ies pe terasă, să-mi beau cafeluța și să fumez o țigară. De fapt, merg două, la cafea. Sunt sus la etaj, ca să văd peste grădini și ca să pot admira minunăția Creatorului – pomii care gem sub povara dulce a florilor. O mierlă dă serenada dimineții tuturor vecinilor. Face echilibristică pe rămurelele cele mai înalte și cântă. Acum e în salcâmul meu, încă fără frunze și fără flori. Vrăbiile se zbenguie și ele, bucurându-se de primele raze de soare – sunt + 8 grade C și pe cer nu e nici urmă de nor. Ele, vrăbiile, habar nu au ce primejdie de moarte le paște: pisica mea, Mona, stă pe gard nemișcată, pândind vânatul. Câteodată, are succes, dar de cele mai multe ori se amăgește. Peisajul e „spart” de o rândunică spintecând aerul cu viteza unei săgeți pornite dintr-un arc bine încordat. Ați revenit și voi dragelor!? Acum suntem mai mulți, e mai multă viață în micul meu univers. Albinele n-au ieșit încă la muncă, probabil sunt la micul lor dejun. La cafeluța lor. Dar nu, ele nu au vicii, știu doar de muncă. Le mai „ajută” și trei-patru bondari. Stăteam într-una dintre zile sub un cais și, deodată, am realizat că se aude un zgomot de aparat în funcțiune. Oi fi uitat vreunul pornit în bucătărie? Nu, era zumzetul albinelor, asemenea zgomotului făcut de niște motoare într-o uzină. Da, albinele sunt muncitorii din uzina lui Dumnezeu. Apar trei fluturi albi. Se așează pe flori de vișin și își depun acolo ouăle. Mă enervează, dar n-am ce face, așa e rânduiala. Brusc, fluturii „mei” își iau zborul, se înalță și se întrunesc într-o zbatere, într-o ciocnire aeriană în trei. E bătaie ori e vreun ritual misterios? Aaa!, uite și ciocănitoarea, care are casă cu două intrări într-un măr bătrân, adus, cu multe zeci de ani în urmă, de bunicul meu – e ultimul lucru lăsat de el, care mai dăinuie și realizez asta pentru prima oară. Uite că nu știam – ciocănitoarea e și ea pasăre călătoare? Probabil, că ce să mănânce iarna, de unde insecte? Turturelele se bucură și ele de dimineața asta frumoasă, zburând de colo-colo.

Respir adânc, furând cu lăcomie din aerul curat al dimineții. Câinii, cei doi ciobănești mioritici (Ben și Rona), sunt nepăsători la spectacolul naturii – sătui, sunt transpuși în lumea viselor (știați că și animalele visează?), doar micul-mare ciobănesc german, Max, la cele șase luni ale sale, urmărește mișcările, zborurile, ciulește urechile la zgomote. Trăiește prima lui primăvară! Ce minunată e lumea asta vie! Ce spectacol, ce rânduială! Și cât de rar avem ochi și suflet pentru EA, LUMEA NOASTRĂ MICĂ! Fii binecuvântată acestă dimineață de duminică! Binecuvântată fie și viața din micul meu univers!

(Era în 2 aprilie 2017. Multe s-au schimbat de atunci. Câinii, Ben și Rona s-au stins de bătrânețe, Mona, pisica, a plecat într-o zi și n-a mai venit, mărul bătrân s-a uscat, mierla și ciocănitoarea au dispărut și ele. S-a șters un fragment din viața micului meu univers, în schimb au venit, peste noi, virusul pandemic și înghețul, peste pomii înfloriți. Apoi, am cedat și micul meu univers altui visător …).