Primul număr de ziar și prima semnătură. În al doilea număr…

Era începutul lui octombrie Am lucrat câteva zile la „rece”, adică fără să iasă ziarul, doar să întocmim o bază de date, să scriem fără să se publice. Eu, parcă interpretam din Ceaikovski, simțeam că eram ca în Lacul lebedelor, umblam numai pe vârfuri, să nu deranjez. Asta deși mi se părea un vacarm în redacție. Dar, față de locul meu de muncă anterior, în timp, am înțeles că acest vacarm redacțional e cea mai „plăcută” muzică neritmată. Mai mult, în zilele de liniște din redacție, către seară, aveam o senzație de neliniște, de parcă s-a întâmplat ceva.

Revin la zilele de început. Vine și 13 octombrie.

Ziarul, după ceva muncă „la rece”, era cam întocmit. Subiecte interesante, aș zice că peste ce oferea „concurența” zi de zi. Mai rămânea să-l „împănăm” cu informațiile noi, apărute și culese în ziua respectivă, acel norocos 13 octombrie. Astăzi, practic două ore de muncă, maxim. Atunci, parcă nu mai terminam. Luam o știre, o finalizam, o reluam, că parcă nu suna bine, iar o dădeam la paginat și tot așa de câteva ori. Vorbesc în nume colectiv, că personal, aveam o știre mică și aceea cred că dintr-un comunicat. Am sucit-o, am fâstâcit-o, am amețit-o de-a binelea, dar tot știre micuță și pricăjită era. Într-atât am fost de fiert de emoții încât nici n-am semnat-o. Asta deși era o regulă clară: să ne semnăm articolele. Mai întâi pentru a ni le asuma, iar mai apoi pentru a ușura misiunea „capului limpede”, care urmărea ziarul în ansamblul său: articolele să aibă titluri, fotografiile să aibă explicații, să nu se repete un articol în ziar, să fie datat corect ziarul pe fiecare pagină. În fine, mai multe atribuții, printre care și aceea dacă un articol este paginat în totalitate, să fie întreg. Or, cel mai bun semn al finalizării articolului era tocmai semnătura autorului.

Țin minte că ne-a întrebat Doru Sinaci, șeful secției Politic, al cui e articolul.

Nimeni n-a spus nimic, Sorin și Claudiu pentru că nu era articolul lor, eu pentru că… mi-era jenă să asociez numele ziarului cu bietul meu articolaș. Așa că Doru s-a semnat cu inițialele lui, ca să nu rămână articolul anonim. Rând pe rând, paginile se finalizau, dar noi nu ne lăsam duși acasă. Până când Tristan Mihuța ne-a spus că lucrăm la ziar, mâine trebuie să scoatem alt număr. Cred că s-a făcut de două când am plecat din redacție…
A doua zi, prezent dis de dimineață, răsfoiam ziarul de parcă eu l-am scris tot. Mirosea a tipar, parcă era umed, dar părea o operă de Da Vinci sau Rafael.

Astfel a început munca pentru al doilea număr de ziar unde, finalmente, mi-a apărut și mie numele. Dar, deja mi se lărgise un pic orizontul, vedeam că se poate! Ne vedem săptămâna viitoare!

P.S. Deși în dimineața de 14 octombrie 1997 ziarul mi se părea minunat, când l-am revăzut peste ani mi-am dat seama că se putea face mult mai bine.

Teofil GRĂDINARU