Tăiatul porcului, de fapt al porcilor (ai mei mereu aveau doi sau trei, fiindcă pe atunci eram mulți în familie – bunicii, părinții și noi, patru) era un eveniment. Singurul lucru care nu îmi plăcea era trezitul de dimineață. Mama mă presa încă de pe la șase: „Hai, Tristane, scoală-te, că vin oamenii și, mai mare rușinea, ne găsesc cu patul răvășit”. Avea ea, mama mea, un stil aparte de a ridica duna aproape verticală, la perete. Mârâiam, în semn de protest, dar mă ridicam din pat. Cum în decembrie se luminează de ziuă destul de târziu, mai aveam de așteptat până să vină „oamenii”, așa că ieșeam prin curte să mă dezmeticesc de-a binelea. Bunicul și tata pregăteau lemnele, cătlanul, căldarea, aduceau apă de la fântână și toate cele necesare.
„Oamenii” erau neamuri de-ale noastre, neamuri apropiate. Ai mei nu se aventurau să taie porci, deși, dacă ar fi fost musai, sigur ar fi făcut-o. Primul de care îmi amintesc că o făcea pe măcelarul (om foarte priceput) era unchiul Laia, cumnatul bunicilor dinspre mamă. Ce om minunat, glumeț! De fapt, așa au fost toți care au venit, în timp după el – unchiul Săvuț Galea, văr primar cu mama, unchiul Oanea, vărul meu Eugen Galea … Starea asta de bună-dispoziție venea, mă gândesc acum, din faptul că toți lucrau cu plăcere, erau bucuroși că sunt laolaltă cu neamurile. Da, asta era, pe atunci neamurile, frații, cumnații, verii, nepoții erau NEAMURI, erau bucuroși să fie împreună și să sară unde era nevoie de ajutor.
La începuturi, eram spectator și așteptam primul moment plăcut: să primesc o bucățică din urechea bine pârjolită, călduță. Apoi, cu anii, am pus mâna cam la toate. În vreme ce bărbații tranșau, femeile spălau mațele și pregăteau „d’amniază”,, adică prânzul- tocăniță cu cartofi și carne cu varză ((székely gulyás, cum aveam să aflu mai târziu). Seara, la cină, după ce tata termina de sărat clisa și șuncile, mâncam friptură, cârnați, gustam mezelurile.
Apoi, obosiți, sătui, mulțumiți „oamenii” se puneau pe colindat, pe cântat, era voie bună în casă. Râdeam și cu lacrimi de la glume și povești haioase, trăite de ei împreună sau auzite de la alții. Era cel mai frumos moment al zilei și neamurile erau mai unite ca niciodată în trăirea lor, când sufletele se contopeau pe altarul unei zile faine, dă tătului faine!
Tristan MIHUȚA
