Am fost cu fiică-mea la „Omul cu mârțoaga”, piesa de teatru scrisă de George Ciprian, care mai are puțin până împlinește o sută de ani. Piesa, nu dramaturgul, el trecând în lumea celor drepți undeva prin anii ’60. Mi-am zis că e o piesă care i-ar plăcea fetei, fiind o „clasică” ușor digerabilă și plină de învățăminte, din care chiar a reușit să rămână cu ceva important: „… să-mi urmăresc visurile cu tenacitate, mami, asta am înțeles; exact ca omul ăla care a dat totul pe-un cal slab, crezând în el, pentru ca, la final, calul să-l răsplătească!” Sincer, după „recenzia” asta – deloc rea – până și eu m-aș opri, fiindcă punerea în scenă de la Arad n-a fost cine știe ce. Unele piese ar trebui potrivite/adaptate cu (mult mai) multă preocupare vitezei anilor pe care-i trăim, fiindcă, lăsate la discreția numărului (mare) de acte căpătate la naștere sau puse în scenă neinspirat ar putea plictisi amarnic și abate atenția spectatorilor încât aceștia să ajungă chiar să picotească, cum a pățit o doamnă din loja 8, de altfel extrem de dispusă să râdă în cascadă chiar și atunci când nu era nimic de râs. Cam așa s-a întâmplat, deci, cu „Omul cu mârțoaga”, în viziunea regizorală a lui Laurian Oniga. O viziune bătrânicioasă, lipsită parcă de viață, inertă. Măcar că, dacă e s-o spun pe a’ dreaptă, de la Laurian Oniga aveam niște așteptări. În fine, de data asta sunt nevoită să dau vina pe „arbitru”, fiindcă jucătorii, în sine, s-au străduit care mai de care să facă față propriilor roluri și modului în care au fost îndrumați să se desfășoare. Bine, s-a păstrat trama piesei, doar că, așa cum am spus adineauri, greu s-a putut trece peste jocul stagnat, lipsit de mobilitate, de… forță motrice. Singurul care părea că-și înțelege menirea, punând totul la bătaie, a fost însuși personajul principal, adică arhivarul Chirică, posesor de mârțoagă și încrezător în steaua lui, jucat foarte bine de Marian Parfeni. Ștefan Statnic a făcut și el un Nichita alert și credibil. A, și Liliana Balica s-a văzut, era să uit! Și dacă tot mi-am propus să merg pe ce simt, fiindcă merg la teatru să simt, nu-i așa?, aș mai adăuga că, atunci când pui în scenă o piesă unde sunt implicați și copii, din puzderia de elevi de la Liceul de Artă, dacă nu chiar de aiurea, ar trebui aleși pe sprânceană câțiva care chiar să aibă măcar un dram de carismă. Un dram, nu mai mult. În fond, într-o piesă de teatru nu se presupune că trebuie aleși niște copii obișnuiți, chiar dacă joacă roluri de copii obișnuiți, ci unii care să aibă ceva în plus față de marea masă. Nu, nu neapărat talent „de Hollywood”, ce vorbim aici, doar suntem la Arad, dar… măcar unii care să nu pară că au fost duși cu forța pe scena aia. În fine, azi nu ne-am distrat grozav, deși chiar am crezut că o vom face. Nu-i nimic, perseverăm.
Au mai jucat actorii: Robert Pavicsits, Alina Vasiljević, Roxana Sabău, Oltea Blaga, Adriana Ghiniță, Oana Kun, Dorina Darie Peter, Mariana Tofan și Carmen Butariu. Sper că n-am uitat pe nimeni!
Foto: de pe site-ul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad
Eugenia CRAINIC