REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (12): CHILE CEA ADEVĂRATĂ

Coborând de pe San Cristobal și străbătând străzile acestui Santiago care ne voalase imaginile false și ne obligase să ne lepădăm de prejudecățile născute dintr-o informare superficială sau chiar din necunoaștere, suntem fascinați de ceea ce vedem. Sigur, deocamdată suntem doar în capitală, țara, în ansamblu, putând arăta altfel. Ajungem în Piața Constituției. O piață mare, așa cum poți întâlni în multe orașe din Spania, închisă într-un patrulater de clădirile vechi din jur, un monument, o fântână arteziană și, pe una dintre laturi, Palatul Prezidențial. Se numește Piața Constituției întru cinstirea anului 1833, când Chile adopta prima sa Constituție. La Palatul Prezidențial, garda se schimbă din două în două zile, după un ritual vechi, cu pedeștri și călăreți, cu fanfară, cu mașini, dar și cu acorduri de samba și rumba. N-am prins acest moment, însă am profitat că sunt acolo și m-am fotografiat împreună cu garda postată la intrarea în palat. Cei din gardă au fost amabili, au acceptat imediat, deși erau zile pline de neliniște, cu demonstrații „pro Pinochet”, atât în fața palatului cât și în fața ambasadelor Marii Britanii și Spaniei. O mulțime de polițiști patrula prin piață, iar în colțurile „patrulaterului” erau pregătite grilajele metalice care puteau fi asamblate rapid, pentru a stăvili furia unei mulțimi indignate de reținerea lui Pinochet la Londra.

În timp ce așteptam, încadrat de doi vlăjgani din Garda Prezidențială, declanșarea aparatului de fotografiat, un fior de emoție mi-a „alergat” de-a lungul șirei spinării. Mă aflam într-un loc ce gemea încă, deși neauzit, de istorie. Aici, în 1973, a fost asasinat președintele Salvador Allende. După spusele unora, îl împușcase însuși generalul Augusto Pinochet, cel care a condus lovitura de stat. Allende, un marxist ortodox, a ajuns la putere în 1970, în urma unor alegeri pe care „dreapta” avea să le considere nu tocmai corecte. Cert este că Allende a ajuns președinte și a adresat întregii lumi o proclamație de solidaritate cu regimul său și a invitat pe toți „luptătorii pentru libertate” să vină la Santiago, unde vor fi primiți cu brațele deschise. Și s-au găsit sute, mii de comuniști din Spania, Argentina, Italia, Germania, ba chiar și din neutra Elveție. Agitând steaguri roșii, agitând pumnul stâng, Allende și susținătorii săi au trecut la înfăptuirea dezideratelor comuniste: au ocupat fabrici, au confiscat bunuri „burgheze”, au expropriat deținătorii de terenuri agricole, luau de la bogați și dădeau la săraci. Având în vedere situația de nesiguranță, mii de chilieni au fugit peste hotare. Industria a intrat curând în sincopă, comerțul s-a prăbușit, iar inflația a urcat la 1.000%. Să nu mai vorbim de lichidarea fizică a adversarilor noului regim. Într-un asemenea moment a intervenit, în 1973, generalul Pinochet. Militar aspru, nedispus la compromisuri, Augusto Pinochet a dat ordin, vorba cuiva, să fie eliminați din „noul Ierusalim al lui Allende” toți aceia care vor fi surprinși cu armele în mână. Au fost lichidați peste 3.000 de oameni „subversivi”, într-o represiune în care CIA a fost implicată în măsură considerabilă.

Așa a ajuns Augusto Pinochet la putere, omorând circa 3.000 de oameni, unii dintre ei fiind cetățeni străini. Din momentul în care a pus mâna pe putere, generalul a dizolvat partidele politice și a cerut elaborarea unor programe de redresare economică. Rezultatele au apărut curând și se văd și astăzi, sau mai ales astăzi, când avem în față o țară care a renăscut și vine puternic și constant din urmă. În 1989, generalul a considerat că țara este stabilă și i-a chemat pe chilieni la un referendum, prin care aceștia să-și exprime voința: îl mai vor pe el, sau doresc reînființarea partidelor și alegeri democratice. Chilienii au optat pentru democrație. În fața situației pe care singur a creat-o, Augusto Pinochet a pus câteva condiții, dintre care, aici, aș reține două: va da un decret de amnistie generală, în care să fie inclusă și persoana sa; va deveni senator pe viață. Condițiile i-au fost acceptate și, din 1990, în Chile s-a reinstaurat democrația.

Astăzi, însă, Pinochet este acuzat de genocid, chiar dacă termenul este impropriu, fiindcă „genocidul” presupune stârpirea prin violență a unei etnii (cum au făcut Hitler cu evreii și cu țiganii, Stalin cu unele popoare din imperiul sovietic, inclusiv cu românii din Basarabia, și chiar Kissinger, după unii, care a ordonat anihilarea a două sau trei etnii din Vietnam…). Fie însă și „nuanțate”, crimele rămân crime. Ele nu ar trebui comise. Dar, paradoxal, asta e istoria! — aceste jertfe fără voie au adus Chile pe drumul firesc al evoluției sale istorice. Da, firește, legea trebuie să apere ființa și să condamne crima, dar acolo, în fața Palatului Prezidențial și, mai apoi, în tot drumul nostru prin Chile, nu puteam să fiu habotnic și nici ipocrit, adică să nu văd cât bine a făcut Pinochet pentru Chile. Nu întâmplător, peste tot erau înscrisuri de genul „Pinochet este nevinovat”, „Libertate pentru Pinochet”, „Trăiască Pinochet” și nici măcar un înscris contra, deși sunt și în Chile destui oameni, cu vederi de stânga, care îl condamnă. Tema aceasta a justificării clădirii democrației pe sânge și pe moarte rămâne pe cât de actuală, pe atât de controversată. Dar, la urma urmei, democrația SUA nu e construită pe crimă și chiar pe genocid? Cine își mai amintește însă, astăzi, de indienii masacrați, exterminați cu o cruzime și mai mare decât cea promovată de Pinochet? Nimeni. Azi, SUA sunt „exportator” de democrație!… Așa-i că încurcate-s căile Domnului?

Lăsăm în urmă Santiago, cu istoria sa controversată, cu oamenii săi bine îmbrăcați, după moda europeană, cu femeile sale frumoase, cu mulțimea de mașini japoneze (peste 30 la sută din comerțul țării se face cu Japonia, cu Asia în general), americane, nemțești, și ne îndreptăm spre Valparaiso și Vina del Mar, orașe-stațiuni la Pacific. Peste tot se construiește „în draci”, ca să folosesc un termen nu prea ortodox, dar sugestiv. Înainte de a părăsi Santiago, în dreapta și în stânga șoselei, zeci — da, ați citit bine! —, zeci de terenuri de fotbal. Și de tenis de câmp. Toate pline, ocupate de tineri și mai puțin tineri. Uite, mă gândesc, „autoritățile locale” pot avea preocupări ce țin de sănătatea populației, pot acorda terenuri, pot construi baze sportive. La noi, e invers — se vânează, cu o lăcomie cinică, iresponsabilă, mai toate terenurile, bazele sportive și stadioanele, li se schimbă destinația, și nu se face mai nimic pentru sport.

Pământul nu este prea generos cu chilienii. Munții sunt foarte înalți și sterpi. Chile este și țara stâncilor și a zăpezilor veșnice care troienesc piscurile. La șes, zeci de kilometri din drumul nostru ne aduc înaintea ochilor un pământ sărăcăcios, un semideșert, în care cresc doar spini și cactuși, așa cum văzusem în Nevada, pe când mergeam dinspre Los Angeles spre Las Vegas. Abia după vreo oră de drum, la ieșirea dintr-un tunel care „tăia” Anzii, lung de 3.000 de metri, dăm cu ochii de o vale care parcă ținea să ne dezvăluie că în Chile, totuși, există și teren fertil. Este Valea Curacavi, cu întinsele sale plantații de kiwi, tomate, cartofi etc. Într-un cuvânt, plantații extrem de variate, cu legume și fructe, pe care cultivatorii le vând la margine de șosea, unde sunt expuse în plase și în lăzi, sau le oferă la export.

Lângă mine, rămasă o clipă fără meserie, fiindcă rolul de ghid îl preluase din nou Constantin Teodorescu, consilierul economic al Ambasadei României, stă doamna Monica Ciangarotti. Este profesoară de germană, dar a renunțat la catedră în favoarea turismului, deși salariul este același: echivalentul a 350 de dolari. A lucrat la un colegiu de stat — dacă ar fi lucrat la un colegiu particular, salariul ar fi fost de trei ori mai mare. Fiul dumneaei, care e un tânăr ofițer de poliție, câștigă cam tot 350-400 de dolari pe lună. Cum prețurile sunt comparabile cu ale noastre, transform salariile în lei și constat că e vorba, totuși, de 3,5-4 milioane de lei. Ceea ce (vorbim de 1998 – n.a.) nu era prea mult, dar nici puțin nu era. Un salariu peste medie, la noi.

Era ora prânzului când am intrat în Valparaiso, care în traducere înseamnă „Valea Paradisului”. Orașul nu are o dată de naștere. Se știe însă că spaniolul Juan de Savedra (1536) a trecut pe aici. Avea sarcină să vină pe mare ca să aducă provizii armatei spaniole, care se afla mai înspre nord. A greșit însă drumul, s-a rătăcit și a rămas aici, așezându-se cu preoții și corăbierii care îl însoțeau pe culmile cele mai înalte, ca să aibă vedere spre Pacific. Până la deschiderea Canalului Panama, Valparaiso avea să fie portul cel mai însemnat de pe Coastă, în care nu se plăteau taxe vamale. Astăzi, este un port oarecare.

Intrăm pe Avenida Argentina. În stânga, ni se înfățișează Monumentul fraternității chiliene — patru „spire”, ce pornesc din puncte diferite, se împletesc pe la un metru deasupra postamentului, pentru a se ridica îngemănate spre cer. Valparaiso este al doilea oraș al Republicii Chile. Aici își are sediul și Congresul, adică parlamentul bicameral, găzduit de o clădire modernă, ridicată în 1985. Mai în glumă, mai în serios, se spune că aceia care ar avea intenția de a protesta în fața parlamentului, cum se întâmplă peste tot în lume, renunță la gândul că ar trebui să vină până aici, în Valparaiso, ca să-și exprime nemulțumirile.

Clădiri noi, clădiri vechi, în stil victorian, construite de prin 1870 încoace. La un moment dat, vedem o replică a Lupoaicei, cu Romulus și Remus, care are rostul de a sublinia mândria de a aparține latinității. De altfel, orașul are un adevărat cult pentru monumente. Unele au fost ridicate aici, altele au fost aduse, ca pradă de război și ca simbol al biruinței, din Peru — chilienii au ajuns, în timpul „Războiului Pacificului”, până la Lima.

Mâncăm în port, la un restaurant cu vedere spre golf. Restaurantul, „Bote Salvavidas” (Barca de salvare) nu este unul deosebit. În schimb, e curat și o armată de chilieni se învârt în jurul nostru. Încă de când ne-am așezat la masă, ni s-a atras atenția că trebuie să le dăm bacșiș, cam 60 de cenți de căciulă. De altfel, bacșișul este obligatoriu în toate restaurantele din Chile.

Legat de Valparaiso, Vina del Mar, orașul-stațiune, este o perlă a Pacificului. Aici trăiesc 350.000 de locuitori, dar în timpul sezonului estival se adună peste două milioane de suflete. Un ceas imens, așezat pe pământ, printre flori viu colorate, îmi amintește de cunoscutul „ceas cu flori” din Timișoara. Numai că acest ceas din Vina del Mar este unul elvețian, pe care „Țara cantoanelor” l-a făcut cadou orașului, în 1962, cu prilejul organizării de către Chile a Campionatului Mondial de Fotbal. De la consilierul Teodorescu, aflu că aici sunt puternice comunități de palestinieni și libieni. De-ale vieții, conform anticului „Ubi bene, ibi patria”. Bulevardul San Martin, care străbate orașul în apropierea coastei, are ceva din vestitul Miami. Totul pare nou, aici. Blocuri înalte ascund apartamentele confortabile ale unor oameni cu stare, din alte țări, care vin aici în vacanțe, în restul timpului oferindu-și locuințele rudelor și prietenilor. În fața blocurilor, Pacificul, cu renumitele plaje ale stațiunii. Apele oceanului sunt aduse însă, prin conducte, pe sub șosea, și în piscinele aflate între blocuri și hoteluri. Acum, nefiind perioadă de sezon estival, apa este încă rece. Am constatat asta întrând în ea cu picioarele, ca să putem spune că am testat și noi Pacificul. Câțiva temerari se avântă totuși în valuri, dar cei mai mulți preferă baia de soare. Pe stâncile uriașe care ies din apă, ici-colo, se lăfăie la soare zeci de foci. Ca soarele să poată bucura pe toată lumea, cele mai noi hoteluri și blocuri sunt construite în trepte, stil amfiteatru, care urcă dinspre ocean spre culmea munților. Până și ascensoarele, dată fiind această particularitate, urcă în plan înclinat, precum gondolele de pe pârtiile de schi.

… A fost cândva, în mintea mea, un Chile prăpădit. Plec de aici, într-o zi de noiembrie, ducând cu mine imaginea unui Chile surprinzător, dinamic, generos cu turistul și cu cetățenii săi, deopotrivă. Aș mai fi zăbovit, dar ne aștepta Venezuela, o altă necunoscută.

(Jurnal sud-american, XII — Chile cea adevărată, reportaj apărut în Observator arădean, marți, 8 decembrie 1998)