ZILE FRUMOASE, ZILE DE NEUITAT

În Los Angeles nu ai ce căuta fără maşină. Dacă pentru Centrul de presă şi pentru „Rose Bowl” beneficiam de o cursă specială, pentru alte deplasări trebuia să ne descurcăm. Iar taxiul nu era cea mai bună soluţie. Norocul nostru a fost că Ioan Simion Mehno avea o cunoştinţă în LA şi persoana respectivă a închiriat o maşină pe care ne-a lăsat-o nouă. Aşa am ajuns să vedem unele dintre punctele de atracţie ale Los Angelesului. Am început cu Disneyland, unde am stat o zi întreagă şi încă nu am văzut tot şi nici nu am încercat toate senzaţiile tari, generatoare de adrenalină, dar am urcat în trenurile acelea „turbate”, în caiacuri care se prăbuşeau în apă, am petrecut în compania personajelor din celebrele desene animate … M-am convins, încă o dată, că nimeni nu se pricepe mai bine ca americanii la spectacole. Şi că nimeni nu ştie mai bine ca ei să stoarcă banul din te miri ce. După o zi plină, seară de seară, pe un „bulevard” din incintă, are loc parada personajelor din desenele animate ale lui Walt Disney, iar pe lacul aflat tot în incintă se desfăşoară un spectacol pe care nu ai cum să-l uiţi vreodată. Toată lumea stă aşezată jos, pe asfalt. Cum pe asfalt?!, mă gândeam, eu purtând, în acea zi, pantaloni deschiși la culoare. Dar, cum în picioare nu puteam să rămân, că nu vedeau ceilalți de mine, m-am aşezat. Când m-am ridicat, după mai bine de o oră, surpriză! — pantalonii erau curaţi, de parcă aş fi stat pe scaun. Asta, după o zi în care zeci, poate sute de mii de vizitatori se perindaseră pe acolo. Altfel, și astăzi mă încântă imaginile de la Disneyland, pe care le am imortalizate pe un CD.

Am fost, cum puteam rata prilejul, și la Hollywood, la Universal Studios. Mi s-a părut neverosimil să văd locurile unde s-au filmat o serie de filme, unde ,,locuiau” tinerii din Beverly Hills 90210, un serial de mare audienţă, la vremea respectivă. Am asistat la efecte spectaculoase, explozii, accidente etc. Și aici, senzații tari, zboruri în „Cosmos”, cu racheta, câte şi mai câte… Şi apoi, unde mergeau tinerii aceia din Beverly Hills, să se scalde? La Malibu! Deci, hop şi noi, într-o duminică, spre locul cu pricina. De cum am ajuns, am şi intrat în apa Pacificului. Uitasem că Oceanul Pacific nu e Marea Neagră, şi că acolo e lumea surfing-ului. Văd venind spre mine un val uriaş şi mă întorc cu spatele, ca să-l ,,sfidez”! Ei bine, valul m-a izbit cu o putere imensă, întorcându-mă cu picioarele în sus şi cu nasul în nisip. Norocul meu a fost că nu m-am izbit de unul dintre bolovanii care abundau în apă, prin preajmă. Am continuat noi să ne zbenguim, dar cu prudenţă, de acum, Mehno şi Boeru ne filmau cu schimbul, când, dintr-o dată, constat că în jurul păturii noastre se făcuse un gol mare. Părinţii îşi luau copiii şi-i îndepărtau de noi. Iniţial, m-am gândit că om fi aruncat nisip pe păturile lor sau că i-am stropit. Apoi, pe moment, nu am mai dat importanţă întâmplării. Abia mai târziu, peste câteva zile, aveam să aflu şi cauza cuceririi fără luptă a acelui spaţiu de pe plajă. M-a lămurit sculptorul Ionel Munteanu, unul dintre autorii Monumentului Eroilor de la Păuliş (alături de Miloș Cristea, Ioan Tolan şi Emil Vitroel). Mă luase de la hotel și m-a dus la el acasă, în Long Beach, la vreo 25 de mile (circa 40 de kilometri) de Downtown, Los Angeles. El era micălăcean de-al meu şi fugise din ţară, împreună cu viitoarea soţie, pe la începutul anilor ’80. Acum aveau un băiat de vreo șase ani și mai așteptau un copil. În fine, o poveste întreagă, numai bună pentru un roman. Ne întindem la vorbă şi, din una, din alta, îmi amintesc de Malibu. De ce au fugit părinţii cu copiii din jurul nostru? Ca să dezlege misterul, Ionel mă întreabă despre fel de fel de lucruri şi, la un moment dat, pune întrebarea care a limpezit totul: „Ce pantaloni de baie aveaţi?”. „Cum, ce pantaloni? Slip!”. „Ei vezi, asta e! Aici, doar homosexualii poarta aşa ceva”. E clar: oamenii văzuseră trei bărbaţi, fără femei, hârjonindu-se şi ne-au luat drept gay. E bine de ţinut minte!

3 iulie 1994. O zi de neuitat pentru fotbalul românesc. A sosit ora meciului împotriva Argentinei. Deşi veneau la întâlnire fără marele Maradona — care era prezent doar în tribună, ca spectator, fiindcă fusese depistat că s-a dopat —, argentinienii erau siguri de victorie. Puteau să-şi amintească de acel Argentina-România, 1-1, de la Coppa del Mondo 1990, din Italia, şi ar fi fost suficient pentru a ne lua în serios. Dar, uneori, memoria e scurtă sau, pur şi simplu, ignorată. Meciul s-a jucat tot în Pasadena, pe „Rose Bowl”, şi tot pe o căldură insuportabilă. Dar acum nu o mai simţeam. Emoţiile erau prea mari, pentru că, orice s-ar spune, Argentina este oricând şi în orice condiții Argentina, adică o putere în fotbalul mondial. În plus, noi nu-l aveam în teren pe Răducioiu, suspendat pentru cumul de cartonaşe galbene. Ţin minte, parcă a fost ieri, că prin minutul 7 scriam în bloc-notesul meu „ai noştri par o echipă de handbal, fără pivot”. Nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze, mai cu seamă că Balbo, Batistuta, Ortega et co. ne-au luat tare, încă din start. În replică, noi plimbăm mingea de-a lungul şi de-a latul, parcă în aşteptarea unei minuni, a unui dar ceresc. Vine însă minutul 11, când Ilie Dumitrescu (avea să facă meciul vieţii) înscrie din lovitură liberă, executată din unghi, de pe partea stângă a direcţiei noastre de atac. Şi, de aici, s-a dezlănţuit Iadul! Peste doar patru minute, Batistuta e faultat în careu de Prodan; tot el va transforma acel penalty: 1-1. Peste alte patru minute va fi 2-1 pentru noi, gol marcat tot de Ilie Dumitrescu, după o pasă de la Hagi. Se joacă nebuneşte, de la o poartă la alta, încât meciul nu e recomandat cardiacilor. În minutul 58 avea să fie 3-1 pentru ai noştri, gol al lui Hagi, după o cursă memorabilă a lui Ilie Dumitrescu. Mă bucur, dar nu îndrăznesc să o fac cu toată fiinţa. Argentinienii sunt prea vii în joc, nu pot accepta scorul şi reduc prin Balbo, în minutul 75. Avem încă 3-2, dar se putea întâmpla orice. Şi multe s-au mai întâmplat, în ultimul sfert de oră, însă rezultatul a rămas neschimbat. Am învins şi am trimis Argentina acasă, după un meci formidabil, palpitant, deosebit de spectaculos. Se spune că a fost cel mai bun meci reuşit vreodată de reprezentativa României. Ca martor ocular, pot confirma că totul a fost ca într-un vis. Un vis frumos. Şi, de reţinut, fără atacanţi în teren — doar cu apărători şi cu mijlocaşi!

De acum, meciurile fiind la intervale tot mai mari, aveam timp să mai colindăm prin preajmă. Nu ştiu dacă am specificat undeva că Los Angelesul este cam cât judeţul Arad. Aşa că ai ce și de unde alege. Cum a doua zi era 4 iulie, Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii (la 4 iulie 1776, Congresul Continental a adoptat Declarația de Independență faţă de Regatul Marii Britanii) ne hotărâm să mergem la Santa Barbara. De ce tocmi acolo? Nu mai reţin. Urcăm în maşină eu, Mehno, Boeru şi Radu Timofte, ofiţerul de presă al naţionalei noastre, şi plecăm. Santa Barbara nu este un oraş prea mare şi nici nu se remarcă prin ceva special. De cum ajungem, asistăm la parada dedicată marii sărbători. Defilează tot felul de instituţii, şcoli, organizaţii profesionale. Fanfară, culori vii, care alegorice, ce vreţi, tipic american — voie bună şi mult, mult „sclipici”. Găsim un ponton, sau cum i-o zice acelui intrând în ocean, construit din lemn, pe piloni din lemn, și ne așezăm la o bere rece. Timpul parcă se dilata și el sub valul de căldură, se scurgea lent, în ritm de melc. Am zis să așteptăm focurile de artificii, pentru că așa e la americani — dacă artificii nu sunt, atunci nimic nu este. După ore de așteptare, se înserează. Mii de oameni, de toate vârstele, se adună pe plaja fără de sfârșit. Unii cu pături în spate, pentru că dinspre Ocean sufla un vânt destul de rece. În sfârșit, artificiile! De pe plajă, exclamații, chiote. Drept să spun, nu m-am găsit în rezonanță emoțională cu acea mulțime. Că, vorba aceea, artificiile, tot artificii, oriunde te-ai afla. Eram mai curând nerăbdător să ajung la hotel, în L.A., pentru că oboseala devenise chinuitoare. Dar, ce să vezi, vreo trei ore nu am putut mișca mașina din locul în care parcaserăm, semn că nu toți erau așa de grăbiți să plece de acolo. Poate și pentru asta nu am uitat nici până azi acel 4 iulie petrecut în Santa Barbara.