NICĂIERI NU E CA ACASĂ

De câte ori am fost plecat „afară”, și am cam umblat după 1989, întotdeauna am tânjit după viața pe care o lăsasem acasă. Fac o paranteză. Înainte de Revoluție (pentru mine, în decembrie 1989, a fost revoluție, din moment ce a avut loc o schimbare de structuri în toate planurile) fusesem doar în Cehoslovacia, pe când jucam la juniorii de la UTA, în mai 1968, la un turneu organizat la Bratislava, Kosice, Preșov, și am mai fost la Soci, 10 zile, plus două zile escală la Moscova, la dus, și alte trei zile la întors. Era în 1983, iar excursia fusese organizată prin Oficiul Județean de Turism. La Moscova, sosind pe Aeroportul Șeremetyevo, vameșii ruși ne-au controlat (eram cu soția și băiatul mai mare, Răzvan) bagajul la sânge, pipăiau până și elasticul de la chiloți. Numai pe noi, din tot grupul, ne-au puricat în halul acesta, deoarece li s-a părut suspect că aveam doar un geamantan, pe când ceilalți cărau după ei câte două-trei geamantane ori plase din acelea, imense, pline cu „marfă”. Așa era pe atunci, vindeai ce duceai, iar pe ruble cumpărai pentru acasă ori tot pentru vânzare. Altfel, la Soci ne-am simțit minunat, eram tratați regește. Astea au fost ieșirile mele din țară, înainte de 1989. Am mai încercat o dată, în 1986, să plecăm în Ungaria, Cehoslovacia, RDG, împreună cu familia doctorului Tănase Dușe, dar lor li s-a aprobat, mie nu. De ce să vadă un ziarist lumea, nu?!

Dar, după 1989, am umblat. Numai în Italia am fost de vreo 20 ori. Însă, oriunde am poposit, de la o vreme, întotdeauna am trăit aceeași stare, de dor de casă. Nu mă vedeam rămânând, stabilindu-mă pe altundeva. Cred că aș fi murit ori aș fi fugit de acolo după doar câteva luni. Sunt un sentimental incurabil, mă leg de locuri, de oameni, de lucruri chiar. De câte ori, în America fiind, nu tânjeam după supele cu tăiței, după ciorbele și după mâncare gătită de acasă, ori de la Clubul Presei, unde tanti Lenuța ne răsfăța cu bunătățile ei! Nemaipomenit gătea femeia aceea! Și mai tânjeam după discuțiile serioase ori după flecăreala cu colegii, purtate în preajma unui șpriț ori a unei beri (eu beam șpriț, cam o treime vin, două treimi apă). Când citisem „Conversație la catedrală”, a lui Mario Vargas Llosa, înainte de 1989, îl invidiam pe editorialistul Zavalita, care ieșea din redacția „Cronicii”, la o bere, la barul din colț. Acum, noi nici nu trebuia să ieșim din redacție, că barul era la demisol. Și beam cam toți, dar nu prea se întrecea măsura, beam cât să avem chef de vorbă, să nu fim morocănoși. Iar cine nu bea, vorba lui Fănuș Neagu, sigur uneltește ceva împotriva Omenirii. Și unii chiar unelteau!!