A vorbi despre decăderea Aradului, a devenit un truism. Semnele sunt la tot pasul. Bunăoară, cât de viu era Aradul nostru pe când, vară, iarnă avea un Corso. Aglomerat. Un pic de neatenție și călcai pe călcâie pe cel din fața ta. Lumea ieșea la promenadă, oamenii se salutau, bărbații mai vârstnici își ridicau pălăria cu gesturi ce vădeau rafinament (știai că sigur sunt „domni”, că vin din perioada dintre cele două războaie). Acolo pe Corso, între Bulevard și Universal, mulți tineri și-au găsit perechea vieții. Nu dezvolt.
Recent, am văzut o fotografie cu Mureșul. Ce de bărci și câți sportivi în ele! – de aici, de la cluburile Voința, CFR, UTA au ieșit campioni naționali, europeni, mondiali și olimpici! Și apropo de Mureș, pe faleza acestuia, duminică de duminică, în spatele Primăriei, cânta câte o fanfară.
Aveam stadioane, aveam meciuri de fotbal, handbal, volei etc. Orașul avea numeroase echipe de copii și de seniori, la mai toate disciplinele sportive. Aveam campioni ai României la tir, canotaj, popice, fotbal, tenis de masă, lupte, box, atletism …
Apoi, îmi amintesc de furnicarul din fața Gării, când navetiștii veneau sau plecau înspre și dinspre locul de muncă. Am avut și un Ștrand ca nimeni alții. Minți bolnave l-au transformat în chichinețe și gărdulețe, l-au omorât răfuindu-se cu întreprinzătorii de acolo …
Aveam viață culturală, aveam sport, aveam industrie. Aveam oraș VIU. Să găsești un bilet la avion, la cele două curse zilnice (la un moment dat, trei curse) spre București era o aventură, dar era și o dovadă că lumea se mișca și avea pentru ce să se pună în mișcare. Astăzi nu mai avem nici curse. De ce? Pentru că orașul este în letargie, viața abia mai are puls aici. Arădenii se uită cu invidie și cu deznădejde spre Oradea, Timișoara, Cluj-Napoca, orașe cu puls tonic și o viață dinamică. Și câte unii mai exclamă: „Ce am fost și ce-am ajuns”!
Tristan MIHUȚA
