Eram corespondentul „Scânteii” pentru județul Arad și Pavel Aron, prim-secretar, mă chema la raport ori de câte ori i se părea că mi-am permis să critic o anumită stare de fapt din acest județ. Parcă îl aud pe Romică Hațegan: „Mihuța, hai la tov. PRIM”! Și Pavel Aron mă făcea cu ou și cu oțet și mă amenința că mă trimite în agricultură și îmi dă o formație de lucru să arat eu cum trebuie făcut. (Vezi mai multe în cartea mea, „Adevărul, gol-goluț”). Sufeream și îmi ziceam: „Doamne, nu am libertatea de a scrie chiar ce vreau, că atunci nu m-ai mai chema la ordine și la amenințări!”.
Și a dat Dumnezeu să vină Revoluția și ni s-a oferit mirabila oportunitate de a fi cu adevărat Ziariști. Ne-am privatizat, printre primii din țară, și am avut ziarul nostru. Noi, ziariștii, eram stăpânii noștri! Era ceva extraordinar, aveam un elan și un entuziasm nemaipomenite până atunci. Puteam face PRESĂ, puteam fi câinele de pază al societății. De aceea, eram și temuți de edili, de politicieni. Țineam cu cetățeanul și Adevărul era un ziar DOAR pentru arădeni, nu pentru partide. (Sigur, mai aveam, rar, dar mai aveam, și dintre aceia care nu puteau să trăiască fără jug – cum era Ștefan Tabuia, zelos cu politica P.C.R., apoi cu oamenii zile, inclusiv cu austriecii care ne-au cumpărat, și mai apoi, iar cu Gheorghe Falcă, de unde amărâtului i s-a tras și a fost dat afară).
Au fost vreo 14-15 ani în care presa arădeană a înflorit, ani în care ziaristul a fost exact ceea ce voia să fie. O șansă pe care noi, cei de atunci, am avut-o și cu care te întâlnești, nu o dată în viață, ci o dată la nu știu câte vieți. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dat și oportunitatea, șansa de a ne face meseria cu demnitate, fără să avem alți stăpâni, decât cetățeanul arădean. Doamne, ce ani, ce șansă!
Tristan MIHUȚA
