Trăi-ntr-un burg printre saxoni
Un menestrel bătut de soartă,
Din Pontul Euxin în Nord
Umblă cântând din poartă-n poartă…
Şi el era de-acasă dus,
Că nu cerşea ca fiecare:
“Îmi daţi oleacă de apus
Sau puţin răsărit de soare?!
Ori nişte sentimente vechi,
Chiar o tristeţe destrămată,
Mi-aş înfunda-o în urechi
Să n-aud Crişul cum mă latră,
Sau poate ţineţi prăfuită
Melancolie-ntr-un ungher,
Mi-ar prinde bine-n iarna lumii
Şi-n plus m-ar apăra de ger…
O, sunt convins că aţi uitat
De ani de zile în cămară
O nostalgie ce pe mine
M-ar ajuta s-ajung în vară.
Zău, nu aveţi pierdut prin case
Măcar un strop de plictiseală,
Mi-aş face-o funie de mătase
Să-mi bat iubita când mă-nşeală.
La rândul meu v-aş da o poză
Ce mă făcu biet peregrin,
E Loreley, o coafeuză,
Şi stă pe undeva pe Rin…”
Seara târziu, cu traista plină,
Se întorcea la un bancher
Ce, preţuind-o la lumină,
I-o zăvora sub lanţ de fier.
Şi iar umbla cântând prin burg
La cine vrea ceva să-i deie
Şi s-a zvonit într-un amurg
Cum că bancher e o femeie.
Vasile de Zărand
