” – Măi țigane, arde satul !
– Pu*a m-i, mă mut în altul !”
(Folclor ancestral românesc)
Prietenului meu Floricel, un țigan lăutar a cărui familie s-a aclimatizat din vremuri imemoriale în dulcele ținut al Prunișorului, locuind într-o poiană de vis de la marginea pădurii, i s-a pus pata fix a doua zi de Crăciun (că tăt s-o gătat postu’, mânca-ți-aș!) să meargă în pețit la Gavojdia. Ca atare, viitorul mire (cu ajutorul neprețuit al celorlalți lingurari) și-a pus în mișcare microbuzul achiziționat (se poate citi și șterpelit?!) cu sudoarea frunții în anii petrecuți pe la periferia Berlinului și, după ce l-a pornit împingându-l cu toți puradeii ieșiți cu săniile la derdeluș pe ulița de la capătul satului, l-a și burdușit cu găini, gâște, curci și alte orătănii achziționate (se poate citi și … ?!) loco și, cu purcel, hoară și cățel, a zburat spre shukara lui fată la Paulean (numele de alint al Gavojdiei).
Nerăbdător să ajungă odată la comoara inimii sale (Dukalmă ilo !), Floricel a trecut ca acceleratul prin centrul adormit al Sebișului, în boxele microbuzului date la maxim urlând maneaua ”Măi țigancă, măi pirandă/ am să-ți pun telecomandă!”, însă, când a ajuns la răscrucea de drumuri de lângă podul de peste Crișul Alb spre Buteni (unde se știe cu exactitate că noapte de noapte bântuie duhurile rele), probabil că Necuratul s-a vârât în mintea excitată a viitorului mire, căci magraonul, în loc s-o apuce cuminte pe șoseaua care șerpuiește pe lângă Criș, a ridicat VW -ul din dotare la rang de drezină și s-a cocoțat cu el pe linia ferată, socotind că rulând cu mașina pe urmele trenului va șporoli (scurta) cu câțiva kilometri distanța ce-l mai despărțea de (hai să-i zicem) imaculata lui mireasă.
Numai că, după vreun sfert de ceas de mers hurducat pe șine și traverse, taman când șmecherul nostru închidea fericit ochii și începea să (se) viseze cum, metamorfozat în viteaz mecanic de locomotivă, își va face el intrarea fluierând (pardon,claxonând) triumfător în Halta Livada (cel de-al treilea nume, fatal, al Gavojdiei), cucerind astfel definitiv inima Julietei, tocmai în acel moment și-a băgat dracul cel negru iarăși coada și s-a gătat, (să moară maaamaaaa!!!), motorina.
Atunci, fără să se piardă cu firea, rrr – omul nostru a abandonat nepăsător vehicolul cicastit (plin) cu daruri pe linia ferată, și-a trântit în spate un ceaun mai mic de aramă și s-a dus pe jos înapoi la Sebiș, la benzinărie, după combustibil.
Mai departe cititorul este rugat să-și imagineze singur ce s-a petrecut acolo, lângă Gavojdia (Paulean, Livada), când, peste 30 de minute, pe aceeași linie ferată, din direcția Brad, sosea trenul REGIO cel roșu al destinului, purtând numărul fatidic 131313: fulgi de găină, gâscă și curcan, zburând în toate direcțiile, guițături de purcel, scheunături de cățel, cotcodacuri de cocoș, bine că nu fu și plânset de puradel … iar la doi kilometri distanță Floricel, îmbrăcat în negru ca tăciunele, în drumul lui triumfător spre Sebiș, pășea fudul ca Peneș Curcanul după ce s-a bătut cu turcii, legănându-se fălos cu ceaunul în spate și fredona vesel:
„- Măi țigane, arde satul!
– Pu*a m-i, mă mut în altul !”
P(r)ozeur: Vasile de Zărand