Nu știu cum sunt alții, vorba lui Creangă, dar eu am fost marcat de trăiri. Țin minte starea sufletească din anumite zile, copil fiind. Țin minte oameni și întâmplări cu toate detaliile, cum era vremea, cum era omul, ce vorbeam. Tot, tot, tot. Uneori, adeseori, mai bine zis, aș vrea o minune: să îi revăd pe stradă, în fața porții, pe toți cei plecați dintre noi. Vii. Știu că nu e posibil, ei dăinuiesc doar în memoria mea. Și dorul de ei! Ciudat, pe mine mă iubeau bătrânii din vecini. Și mie îmi plăcea să stau cu ei pe laviță, la stradă (uliță), și să le ascult poveștile, reale, să ascult prin ce au trecut. De cum mă vedeau, mă chemau la ei. Mitru Felnecan, mă lua la întrebări, de parcă era dascăl. Ce înălțime are Everestul? Când a domnit Mircea cel Bătrân? Teorema lui Pitagora? Știam. Era om citit. Și după ce treceam„ examenul”, jucam șah. Era bun, dar și eu eram bunicel. Altfel nu își pierdea vremea, cum să joci fără adversar? Peste drum de mine, era Mitru Blaju. Cum apăream, îmi făcea semn cu mâna, să vin la el. Pe bancă. Veșnic era pe banca aceea. Fiecare aveam o bancă la stradă, în fața casei. Fusese prizonier în Rusia. Fuma Mărășești, țigară după țigară, și rememora, pentru mine, dar sunt convins că și pentru el, ce a trăit în război, în prizonierat. Două case mai încolo, locuia Teodor Ceavici. Și el trecuse prin război, iar dovada era lipsa unui picior. El era economist. Alte povești adevărate. Peste ani, când am ajuns ls Sanitară, făceam practică la Spitalul Municipal. L-am găsit internat acolo și petreceam ore, la taifas. Într-o dimineață, n-a mai fost, plecase în lumea Cealaltă. Tot la spital, stăteam la taifas cu fostul director de la Școala Generală nr 14, din Micălaca. Adrian Ghișe, profesor de istorie, om în vârstă, cu părul argintiu. Pot invoca mulți oameni care mă fascinau și care, simțeam, mă luau ca „martor” al nevoii lor de a se elibera de obsesii, de povara care îi apăsa pe suflet, o povară adunată într-o viață tristă, crudă, de cele mai multe ori. Acuma, cred că nu aveau psihanalistul în fața căruia să defuleze povara de pe suflet. Naiba știa atunci de psihanalist! Eu eram psihanalistul inconștient de rol, psihanalistul de circumstanță, amator. Ascultam, întrebam, îi stârneam și se avântau în mărturisiri. Eram psihanalist fără să știu ce e psihanaliza, iar „pacienții” stăteau, de cele mai multe ori, nu pe o canapea, ci pe banca de la stradă, ori pe patul de spital. Ce dor îmi e de toți oamenii aceia!
Tristan MIHUȚA
