Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” – 27 Martie, Ziua Mondială a Teatrului

În 1961, la Viena, s-a hotărât că teatrul trebuie celebrat cum se cuvine, într-o zi numai a sa. Astfel, a fost creată Ziua Mondială a Teatrului, stabilită de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, şi sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie – ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului.

În fiecare an, pe 27 martie, o personalitate recunoscută la nivel internaţional este invitată să transmită gândurile sale despre teatru. Mesajul este tradus apoi în peste 20 de limbi, citit spectatorilor înaintea reprezentaţiei din seara zilei de 27 martie, publicat în ziare şi reviste, difuzat la radio şi la televiziune. Primul Mesaj Internaţional de Ziua Mondială a Teatrului a fost scris de Jean Cocteau (Franţa) în 1962. Alte personalităţi care au scris mesaje de Ziua Teatrului, de-a lungul timpului, sunt Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, Radu Beligan (1977) şi Eugen Ionescu (1976).

Anul acesta mesajul pentru Ziua Mondială a Teatrului a fost adresat de către Peter Sellars (SUA), regizor de opera și teatru, director de festival.

”Dragi prieteni,

Acum, când lumea stă agăţată, oră de oră şi minut de minut, de un flux continuu de ştiri, aş putea eu oare să ne invit pe noi toţi – creatorii – să pătrundem în propria noastră privire, propria noastră realitate şi propria noastră perspectivă în legătură cu un timp epic, o schimbare epică, o conştiinţă epică, o viziune epică? Trăim într-o perioadă epică a istoriei omenirii, iar schimbările profunde şi masive pe care le resimţim în relaţiile fiinţelor umane cu ele însele, în relaţiile unora cu altele, precum şi în relaţiile cu lumile non-umane tind să depăşească puterea noastră de a simţi, de a articula şi de a exprima.

Noi nu trăim cu adevărat în ciclul de ştiri 24 din 24 de ore; noi trăim la marginea timpului. Ziarele şi mediile de informare sunt total nepregătite şi incapabile să vorbească despre ceea ce trăim.

Unde este limbajul, care sunt gesturile şi care sunt imaginile ce ne-ar putea permite să înţelegem schimbările şi prăbușirile pe care le trăim? Şi cum am putea să convertim conţinutul imediat al vieţilor noastre, nu în reportaj de presă, ci în experienţă trăită?

Teatrul este forma artistică a experienţei omeneşti.

Într-o lume copleşită de ample campanii mediatice, de experienţe simulate şi de proorociri înspăimântătoare, cum putem trece dincolo de repetarea nesfârşită de cifre pentru a resimţi caracterul sacru şi infinit al unei anumite vieţi, al unui anumit ecosistem, al unei prietenii sau calitatea luminii unui cer ciudat? Doi ani de COVID-19 au întunecat simţurile oamenilor, le-au restrâns vieţile, au rupt legături şi ne-au împins la un bizar nivel zero al existenţei.

Ce seminţe trebuie plantate şi replantate în aceşti ani? Care sunt speciile invazive şi invadatoare care trebuie să fie eliminate complet şi definitiv? Atât de mulţi oameni au ajuns la limită. Atât de multă violenţă izbucneşte brusc, iraţional şi neaşteptat. Atât de multe sisteme, până mai ieri solide, s-au dovedit a fi structuri de o nesăţioasă cruzime.

Unde sunt ceremonialurile noastre de comemorare? Ce trebuie să ne amintim? Care sunt ritualurile ce ne-ar îngădui, în fine, să reimaginăm şi să începem să parcurgem drumuri încă niciodată explorate de noi?

Teatrul de viziune epică, de intenţie, de reparaţie, de vindecare are nevoie de ritualuri noi. Nu avem nevoie să ni se ofere distracţie. Avem nevoie să ne strângem laolaltă. Avem nevoie să împărtăşim acelaşi spaţiu – şi avem nevoie să cultivăm spaţiul împărtăşit. Avem nevoie de spaţii ocrotite în care să fim egali și în care să ne ascultăm unii pe alții.

Teatrul reprezintă un spațiu, creat pe pământ, al egalității între ființe umane, zei, plante, animale, picături de ploaie, lacrimi, un spațiu al regenerării. Spaţiul de egalitate şi ascultare reciprocă profundă este iluminat de o frumuseţe ascunsă şi e păstrat viu printr-o adâncă interacţiune între primejdie, ecuanimitate, înţelepciune, acţiune şi răbdare.

În Sutra Podoabei Înflorite, Buddha înşiruie zece feluri de răbdare supremă în viaţa omului. Unul dintre cele mai puternice se numeşte Răbdarea de a percepe totul ca pe un miraj. Teatrul a prezentat întotdeauna viaţa acestei lumi ca fiind asemănătoare unui miraj, făcându-ne să străvedem cu limpezime şi forţă eliberatoare prin iluzia, deziluzia, orbirea şi negarea umană.

Suntem atât de siguri de ceea ce privim şi de felul în care privim totul, încât suntem incapabili să vedem şi să simţim realităţi alternative, posibilităţi noi, abordări diferite, relaţii invizibile şi legături dincolo de timp.

Aceasta este clipa în care trebuie să ne împrospătăm profund minţile, simţurile, istoriile şi viitorul. Și această muncă nu poate fi făcută de oameni izolaţi, lucrând singuri. Este o muncă pe care trebuie să o facem împreună. Teatrul este invitaţia de a face această muncă împreună.

Vă mulţumesc din adâncul inimii pentru munca voastră, a încheiat Peter Sellars.”

Dacă ar fi să vorbim astăzi despre contribuția teatrului românesc la dezvoltarea artei universal, merită amintită ardoarea cu care, din vremuri ancestrale, locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic au simțit nevoia de a integra reprezentația teatrală în viața lor prin participarea la obiceiuri și rituri în ale căror forme de manifestare colectivă se regăsesc elemente cu un evident caracter spectacular. Este ceea Mircea Eliade denumea ,,tradiție folclorică“. Multe dintre aceste tradiții s-au păstrat până în prezent în viața țăranului roman, fiind menite să determine, prin procedee de natură magică, fertilitatea pământului (,,paparudele“ , ,,caloianul“, ,,dragaica“ ), să contribuie la îmbelșugarea traiului zilnic, să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimențial al vieții și al morții (,,brezaia” , ,,cucii” , ,,călușarii”, ,,unchieșii ”). Aceste practici sunt reinterpretări ale manifestărilor din antichitate ale autohtonilor geto – daci, ale celor apărute pe țărmul Mării Negre prin intermediul coloniilor grecești sau ale celor aduse de coloniștii romani în Dacia.

Cea mai veche încercare dramaturgică originală cunoscută până astăzi este cuprinsă într-o scriere anonimă (aparținând poate lui Samuil Vulcan), descoperită de Nicolae Densușianu în biblioteca Episcopiei din Oradea, datând probabil din anii 1778 – 1780 și intitulată Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova, exprimată sub forma unei tragedii).

Printre primele încercări dramatice românești se numără fragmentul dintr-o piesă în versuri intitulată Serdarul din Orhei descoperită de Vasile Alecsandri, care presupunea că datează din 1811, conținând după părerea Bardului de la Mircești, o încercare de satirizare a parvenitismului, apoi prelucrarea după Gessner, Florian Mirtil și Hloe a lui Asachi, dar mai ales pamfletele dramatice ale lui Iordache Golescu, intitulate Starea Țării Rumânești acum în zilele Măriei Sale lui Ioan Caragea – Voievod (1818) și îndeosebi Barbul Văcărescu, vânzătorul țării (probabil 1828) .

Cea dintâi perioadă de înflorire a dramaturgiei originale o găsim în legătură cu momentul revoluționar de la 1848, sub forma dezvoltării comediei satirice, când o serie de dramaturgi își propun să țintuiască la stâlpul infamiei, cu mijloacele comicului moravurile decăzute ale societății vremii: parvenitismul, căsătoria din interes, moda imitării unor obiceiuri din lumea occidentală, stâlcirea limbii române, surprinse în structuri teatrale foarte simple și cu resurse literare modeste.

Momentul afirmării dramei istorice în teatrul românesc îl datorăm ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 – 1907) . 

Teatrul a însoțit în permanență existența omului și putem afirma cu certitudine că este un barometru cultural universal. Acest barometru universal a inclus de-a lungul vremii și dramaturgi români precum Ion Luca Caragiale, Matei Millo, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Nottara, Eugen Ionescu, Maria Ventura, Elvira Popescu, Liviu Ciulei, Radu Beligan, Ion Sava, etc.

Teatrul, aşa cum îl ştim noi astăzi, a apărut în Grecia, în secolul 5 î.e.n., fiind integrat ritualurilor religioase. Cuvântul „teatru” provine atât din limba greacă (“theatron”), şi din cea latină (“theatrum”), rădăcina comună fiind termenul “theao” – “a vedea”, “a asista”. Cuvântul desemna un loc de unde puteai să asişti la ceva, să vezi, să observi.

Cum arătau „piesele” de teatru în acele vremuri? După cum spuneam, erau închinate lui Dionisos, divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor şi ogoarelor roditoare – aşadar, scopul era ca zeul să fie îmbunat, ca să asigure recolte bogate. Spectacolele includeau cântăreţi cu măşti de ţap – „tragos”, în limba greacă, de unde şi termenul „tragedie”. Aceştia înfăţişau făpturi legendare, prieteni ai lui Dionisos. Exista şi un cor, condus de un „corifeu”, care cânta imnuri, între texte vorbite, despre viaţa zeului. Apoi, corul s-a împărţit în două părţi, fiecare cu al său corifeu. Au apărut şi replicile între cei doi conducători de cor şi astfel putem vorbi despre primii actori – care îl „jucau” pe Dionisos.

După apariţia amfiteatrelor, au urmat textele special scrise pentru actori şi cor şi primii „dramaturgi”. Primii autori de piese de teatru din Grecia Antică au scris tragedii şi comedii, iar unele texte au rămas până în zilele noastre pe scenele teatrelor. Cei mai cunoscuţi autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan.

Aristotel a descris pentru prima dată, în a sa „Ars Poetica” din secolul 4 î.e.n., cum arăta şi ce însemna teatrul în acele vremuri. El scria că teatrul îşi are originea în “ditiramb”, un imn religios, însoţit de dansuri ritualice, cântat de un grup de oameni, adică un cor, în cinstea lui Dionisos.

Primele tragedii, cele mai simple, îi sunt atribuite lui Thespis, poet şi dramaturg al Antichităţii greceşti. Acesta a venit cu ideea, în anul 534 î.e.n., să adauge corului care intona “ditirambi” un actor, care interpreta toate rolurile şi care intra în dialog cu acel cor. Respectivul actor se numea “denommehupocrites”, adică “cel care dă replica” (protagonist).

Ziua Mondială a Teatrului este un moment în care întreaga lume devine o scenă. O scenă pe care nu mai există bariere culturale sau comunicaționale. Teatrul a fost și va rămâne o scenă cât o lume și o lume întreagă pe o singură scenă.

Ciprian DEMETER