M-am săturat de marota asta politicianistă că investițiile publice asigură locuri de muncă și profit și că statul are obligația să creeze locuri de muncă! E o marotă de origine socialistă, aplicabilă în perioade de criză economică profundă și recesiune economică. Într-o perioadă de creștere economică, o astfel de marotă e o mare eroare și o manipulare. Nu, investițiile publice nu trebuie să asigure nici locuri de muncă și nici profit, pentru că ele sunt (sau ar trebui să fie), de fapt, modalitatea prin care se face repartiția socială a plusvalorii realizate în economia privată, adică partea impozitata de stat din plusvaloarea realizată. Investițiile publice, deci, sunt materializarea impozitării profitului și venitului, respectiv repartiția acelei cote din veniturile economice (plusvaloare) pe care societatea o atribuie asigurării infrastructurii publice și serviciilor publice la care au și trebuie să aibă acces toți cetățenii și prin care statul asigura accesul cetățenilor la educație, sănătate, protecție fizică și a proprietății și restul serviciilor publice cu caracter general ce asigura bunăstarea și nivelul de trai decent al populației. Investițiile publice sunt, de fapt, expresia randamentului și eficienței activității economice a societății și, mai ales, a managementului economiei de către stat. Cu cât sunt mai mari și mai eficiente, cu atât exprimă mai bine creștere economică reală, respectiv colectarea și administrarea eficientă a banului public. De regulă, ele se regăsesc în infrastructura, educație, sănătate, armată, etc., adică în km. de autostrăzi și drumuri, în numărul de clădiri de interes public nou construite, în numărul de spitale, creșe, grădinițe, școli, centre de educare, în numărul de baze sportive și agrement, în nivelul de dotare al spitalelor și clinicilor de stat, în gradul de informatizare și promptitudinea prestării serviciilor publice (cred că suntem unicat în lume la stat la coadă și la nivelul birocrației în cazul plății obligațiilor bugetare), în nivelul de întreținere și modernizare a patrimoniului existent, în gradul și eficiența colectării taxelor și impozitelor, etc. Or, un stat care nu investește, o perioadă, în infrastructură, educație, cultură, cercetare, sănătate, apărare, armată, în sensul întreținerii, modernizării și dezvoltării acestora și nu este capabil să predictibilizeze și să colecteze impozite și taxe, cel puțin la nivelul cerințelor vremurilor și locului în care trăim, este un stat falimentar. Pentru că dacă nu ești capabil să elaborezi o politică de impozitare echitabilă si corecta care să asigure fonduri și nu ești capabil să colectezi taxe și impozite, cel puțin la nivelul funcționarii optime a infrastructurii și nivelului prezent de dezvoltare al instituțiilor publice, înseamnă că ești, în primul rând, un prost manager. Ca să nu mai vorbim de faptul că nivelul de dezvoltare a investițiilor publice este cheia menținerii economiei la nivelul celor din jur (UE) și oglinda activității oricărui guvern. Or, în Romania ultimilor treizeci de ani, în ce s-a investit, că nu se prea vede? În infrastructură? Să fim serioși! În educație? E o glumă! În sănătate? E cinism! În apărare? E umor! Culmea, nu numai ca nu s-a prea investit (pentru că nu putem numi investiții fușăraiele lui Năstase, Udrea și a altor șmenari ce doar au spălat banii publici prin lucrări publice inoportune, al căror scop a fost, de regulă, obținerea de comisioane), ci nu s-a reușit nici întreținerea patrimoniului existent, ajuns într-un stadiu critic de degradare (ex: infrastructura feroviară, școlile, spitalele, bazele sportive, etc.). Pe de altă parte, nu se pot numi investiții reale doar cele asigurate din împrumuturi. Nu făcând credite, transmise urmașilor, se asigură funcționarea statului și se realizează investițiile publice reale. Asta e doar cârpeală și mascare a realității! Adevăratele investiții publice se fac ca urmare a randamentului generat de managementul performant al economiei, adică cele asigurate de nivelul de colectare al impozitelor și taxelor, raportate corect la economie. Or, când gradul de colectare al impozitelor și taxelor nu-ți permite nici să asiguri întreținerea obiectivelor și instituțiilor publice, ci doar a o parte din cheltuielile curente legate de salarii și pensii, asta nu se numește nici investiție nici dezvoltare, ci înseamnă că ai o problema uriașa în ceea ce privește investițiile publice, respectiv că, chiar dacă nu recunoști și minți cu nerușinare că altul e adevărul, ești un stat falimentar, condus de incompetenți și de infractori. Și când statul e falimentar, adică nu-și poate asigura bani suficienți pentru funcționare și dezvoltare, din impozitarea plusvalorii, evident că managementul e deficitar (adică catastrofal), indiferent sub ce formă ar fi justificată lipsa investițiilor publice. Logic, în astfel de situații, autorii acestei non-performanțe, ar trebui ori să plece ori să fie eliminați în bloc. Pentru că nu poate fi justificată, nici profesional, nici moral (și cu atât mai puțin politic), menținerea acelorași administratori neperformanți, sub masca că, chiar dacă sunt imbecili și incompetenți, au fost aleși de popor. Nicăieri în lume nu există vreun model economic sau democratic care să justifice menținerea la putere a incompetentului, pe motiv că acesta a fost ales de majoritate să administreze. Numai în mintea lui Dragnea există o astfel de logică utopică! E curata sinucidere națională o astfel de optică și n-are nici o logică decât dacă un popor întreg își dorește sinuciderea și nu cred că suntem un popor de sinucigași. E ca și cum ai privi cum autobuzul în care ai urcat merge spre o prăpastie, că șoferul a orbit și nu faci nimic să-l oprești sau să-i schimbi direcția. Numai unui popor de imbecili poți să-i servești o astfel de cretinătate, că ai voie să faci orice cu averea publică, sau ai voie sa împrumuți oricât în numele poporului, pentru că ai fost ales sa administrezi țara patru ani. Dacă ești neperformant, adică nu ești în stare să prognozezi nivelul de impozite și taxe necesare susținerii funcționării statului, întreținerii și modernizării infrastructurii și dezvoltării serviciilor publice, ori nu ești în stare să colectezi sumele necesare, deși sunt prognozate, pleci a două zi, nu după ce-ai falimentat totul și ai amanetat viitorul țării pentru zece generații. Iar cine susține contrariul și continuă să creadă în legitimitatea administrării țării de către cei aleși prin voință populară, chiar dacă sunt incompetenți, nu e decât un mare ignorant sau un profitor care-și dorește dictatura și autocrația! Numai cele două forme de guvernare pot justifica o astfel de optică păguboasă pentru cetățeanul neînregimentat politic. Pavel ROMAN

Nenorocitul ăsta, Sebastian Ghiță – care a ajuns, după ce-a „vândut”, contra asigurării libertății, tot ce se putea vinde către cei care i-au asigurat „azilul politic”, să amenințe societatea civilă din România, în stil Putin -, nu e altceva decât creația lăcomiei, lipsei de onestitate și profesionalism a unor generali din SRI și a incompetenței procurorilor DNA care l-au anchetat. Tupeul lui Ghiță, de borfaș sadea ce are la degetul mic sistemul, arată nivelul sistemului autorității publice din România și unde se află în prezent nivelul instituțiilor statului, de care, un asemenea borfaș, a ajuns să-și bată joc în ultimul hal. Cineva neutru, analizând comportamentul lui Ghiță și lipsa de reacție a autorităților publice la amenințările mafiote ale acestui individ, transmise prin mass-media, s-ar cruci de ce se întâmplă în societatea românească, respectiv la ce nivel este tolerat tupeul borfașilor. Dar, despre ce autoritate publică mai putem vorbi în România, când avem astfel de creații tocmai ale autorității publice? Că doar Ghiță n-a apărut din neant, ci a fost născut de SRI, guvern, demnitari, adică toți „paznicii” averii publice, ce i-au pus-o în brațe lui Ghiță! Păi, cum altfel ar putea fi, într-o țară în care autoritățile publice, substituite de mafia politică, în loc să-l bage la pușcărie pentru devalizarea bugetului public, îl transformă în victimă politică? Cum să-l distrugă dacă ei l-au creat și l-au dotat cu tot ce trebuie pentru supraviețuire, adică i-au dat acces nelimitat la fonduri publice și toate instrumentele posibile pentru șantaj generalizat (firmele lui Ghiță, deși acesta se afla în exil, continuau să câștige, fraudulos, contracte cu statul, în timp ce DNA se făcea că anchetează tocmai legalitatea atribuirii acestor contracte !!!???)? Ghiță, în pofida aparenței, va rămâne în istorie ca exemplu a ce se întâmplă într-o țară în care disoluția autorității a ajuns la punctul culminant și în care cei care jefuiesc averea publică nu numai că nu sunt percepuți ca hoți ordinari, ci sunt percepuți ca eroi, creați de un sistem care a fost permanent complice. Aici am ajuns. Să fim obligați (de propaganda mafiotă, întreținută din bani publici furați sau atribuiți nelegal), de o parte din instituțiile statului, oficial, să recunoaștem hoții ca fiind valorile și personalitățile de care România are nevoie. Și asta pentru că autoritatea publică este șantajată de acest gen de indivizi creați de lăcomia sistemului. În acest caz, mai există vreo limită a absurdului și a penibilului pe care să n-o fi atins societatea românească? Din păcate, nici Ghiță, nici Dragnea, nici Iordache, nici Șerban, nici „Mitralieră”, nici Ștefănescu nu sunt vinovați. Ei au profitat de conjunctură și, mai ales, de mizeria și degradarea morală din sistemul public! Au profitat de o societate bolnavă, care și-a pierdut busola și care nu mai are nici repere nici mecanisme prin care să selecteze binele și răul. Ei, sunt expresia și efectul degradării generale a societății și, mai ales, a autorității publice caracterizată, aproape exclusiv, de incompetență și comoditate. Pas cu pas, mafia politică, după ce-a acaparat statul, a avut grijă să se înconjoare de o camarilă inofensivă, formată din organele de represiune ale statului (poliție, parchete, justiție, finanțe), pe care le-au mituit cu salarii și pensii speciale, fără a le stabili și obiective de performanță profesională. În paralel, au avut grijă să le distrugă sau să le anihileze competențele, astfel încât acestea să devină instituții de decor, golite de autoritatea publică. În aceste circumstanțe, tupeul lui Ghiță și a celorlalți infractori care azi asediază justiția, într-un ultim asalt înainte de instaurarea de drept și de facto a statului mafiot, nu se bazează pe nevinovăție și justiția pe care o tot clamează, ci exact pe opusul acestora. Profită de submediocritatea în care a ajuns sistemul administrației publice din România, mituit cu salarii și pensii speciale, incapabil să blocheze hoția, corupția și ascensiunea politică a lumii interlope, la vârful statului. Preocupați, cu predilecție, să-și asigure salarii uriașe (pentru că sistemul mafiot politic, exact asta a făcut: a asigurat mecanisme imorale, bazate pe pe alte criterii decât profesionale sau competență, de creștere a veniturilor) și pensii speciale, cei din administrație și justiție s-au deprofesionalizat și s-au lăsat mituiți de clasa politică, devenind, azi, un colos greoi, comod, lipsit de motivație, ineficient total în fața mafiei politice. Deși, teoretic, ar trebui să fie altceva, justiția și administrația publică au devenit un bolovan uriaș atârnat de gâtul României, consumatori uriași de fonduri publice, aproape inutile, pentru că sunt incapabile să blocheze apariția și ascensiunea unor indivizi de teapa lui Ghiță. Incompetență, comoditate, prostie, dezinteres, oricare dintre ele sau toate la un loc, domnesc și caracterizează instituțiile publice din România, pentru că mafia politică a avut grijă ca funcționarul public, indiferent de domeniu, să nu fie plătit după performanță, după realizări, ci după obediență sau ineficiență (nu promovează cine muncește, ci cine se orientează). Or, când din portofoliul analizei activității lipsește exact ce-i mai important, performanța, rezultatul înseamnă Ghiță, Dragnea, Vâlcov și mulți alți interlopi sau infractori care au pus mâna pe puterea absolută în România. Pentru că, oricât am perora pe lângă subiect sau la subiect, adevărul e unul: infractorii n-ar zburda în libertate, n-ar continua să-și desfășoare aproape nestingheriți activitatea, dacă instituțiile publice ale statului ar fi eficiente și performante, adică și-ar face treaba profesionist, la timp și serios. Deci, ceea ce se întâmplă azi în România se datorează, în primul rând, disoluției autorității publice, efect al mituirii acesteia de către clasa politică, dar și a complăcerii acesteia în această postură a acceptării mitei contra lipsei de performanță. Iar efectele se văd în toate domeniile. În toată administrația (inclusiv în domeniul serviciilor speciale precum SRI, SIE), incompetența și lipsa de performanță, respectiv preocuparea exclusivă pentru asigurarea salariilor și pensiilor speciale, sunt atributele ce caracterizează aproape exclusiv activitatea. Iar efectele sunt cele de genul Ghiță. Un individ care a devalizat bugetul public, cu sprijinul SRI, Guvernului, instituțiilor publice etc. și care își întemeiază puterea (bazată pe banii publici deturnați) pe șantaj și incompetența celor din instituțiile publice, care au alternativa, pentru aceleași venituri, să facă sau să nu facă nimic (și, de regulă, este acceptată a doua variantă) . Știe că nu-l va trăda nimeni și toți vor lupta să-l scape, pentru că ori au împărțit cu el banii publici deturnați, ori i-au fost complici, la ordin, pentru a-și păstra funcțiile, ori sunt incompetenți, adică nu sunt în stare să-i demonstreze activitatea infracțională. Acesta este sistemul interdependent ce-i leagă pe cei care dinamitează azi sistemul de justiție din România: șantajul, complicitatea, obediența și incompetența. Și cine se poate lupta cu o asemenea caracatiță, prezentă peste tot, dacă nu este onest și profesionist? Dar, mai avem asemenea specimene în administrație, adică onești și profesioniști, în aceeași persoană? După cum arată fața de azi a României, nu putem spune că nu avem onești sau profesioniști. Numai că sunt separat, nu împreună în același individ sau dacă sunt, sunt prea puțini pentru câți ar trebui. Pentru că nu e totuna să fii doar onest, nu și profesionist, cum nu-i totuna să fii doar profesionist, dar nu și onest. Iar Ghiță și mulți ca el, ce se manifestă cu atât de mult tupeu, fără ca nimeni să-i poată așeza acolo unde le e locul, sunt dovada că autoritatea publică din România nu mai există. Există doar o caricatură numită autoritatea publică, vândută sau subordonată mafiei politice, cu care va trebui să ne obișnuim încă mulți ani. Pavel ROMAN

Sebastian Ghiță e liber să se întoarcă în România, nu pentru că ar fi fost o victimă politică și că n-ar fi comis faptele pentru care este acuzat. Este liber să se întoarcă în România din cauza prostiei, infatuării și lipsei de profesionalism a procurorilor DNA! Dacă DNA și-ar fi făcut bine treaba și dacă ar fi fost probate profesionist hoțiile lui Ghiță, nu s-ar fi ajuns ca acest șmenar al bugetului de stat, care a pus pe butuci IT-ul din administrație și a făcut sute de milioane de euro, profit, din contracte cu statul, să pozeze în victimă. Acesta este adevărul care trebuie spus și luat în considerare. Mulți din procurorii DNA, din prostie și comoditate, în loc să muncească și să instrumenteze profesionist dosarele (apelând la specialiști din alte instituții publice, nu încercând să-i substituie, cum au făcut, de regulă), au mizat pe faptul că instanțele de judecată, știind că DNA lucrează împreună cu SRI, timorate, vor da verdicte pe dosare fușerite, pe bază de probe îndoielnice sau pe bază de mărturii obținute în condiții neortodoxe. Adică, nu s-au mai obosit să întocmească probatorii profesioniste, convinși că merge oricum. Atâta material a avut DNA în cazul Ghiță, încât, dacă ar fi fost prelucrat profesionist, Ghiță primea 1000 de ani de pușcărie. Dar cine să instrumenteze contractele frauduloase cu statul ale lui Ghiță? Cine să înțeleagă mecanismele licitațiilor trucate și a șpăgilor date prin off-shore? Portocală și alții ca el, depășiti din toate punctele de vedere? Ofensiva actuală a infractorilor împotriva DNA și a Justiției nu e întâmplătoare. Infractorii aflați azi la butoanele politicii din România și în toate posturile cheie din administrația publică au fost, în cea mai mare parte, clienții DNA sau ai justiției, dar ori au fost făcuți scăpați ori au profitat de lacunele sistemului de justiție, amânând judecata până la prescripție. Or, când o cercetare durează câțiva ani, timp în care cel vizat este lăsat în libertate și, mai ales, în funcțiile cu ajutorul cărora a furat și a făcut trafic de influență, la ce s-ar fi așteptat DNA? Să nu se riposteze dacă li s-a oferit ocazia și condițiile? Și cine le-a oferit ocazia și condițiile dacă nu comoditatea organelor de cercetare penală? Dacă-ți trebuie câțiva ani ca să trimiți în judecată un infractor, cum să fie eficientă justiția și cum să nu prolifereze infractorii? Când văd că cei cercetați sunt în continuare în funcții, netrimiși în judecată, cum să nu fie încurajați cei obișnuiți cu furtul de la buget? Repet. Din punctul meu de vedere – deși sunt solidar cu majoritatea magistraților onești, pentru că e ultima redută în fața asaltului infractorilor -, nu prin ieșirea în stradă a magistraților se rezolvă problema. Ci prin înfăptuirea corecta a justiției de către aceștia, adică prin instrumentarea și judecarea cu celeritate a cauzelor aflate pe rol. Cum s-a putut prescrie dosarul ”TRACIA” a lui Sebastian Ghiță, dacă nu cu complicitatea justiției? Dacă justiția ar fi operat, cu celeritate, la rezolvarea cazului ”TRACIA”, azi n-am mai fi avut o „victimă” Ghiță, ci un infractor Ghiță, fără vreo șansă de a se refugia în politică, a deține putere și a poza în victimă politică. La fel și în alte cazuri celebre. Dacă justiția nu s-ar fi lăsat angrenată (și coruptă), în amânarea luării deciziilor, permițând utilizarea de către infractori a tuturor tertipurilor posibile și imposibile, pentru a amâna deznodământul, n-ar fi fost în postura de azi și România n-ar fi avut atâția infractori la vârful statului. Deci, în concluzie, ceea ce se întâmplă azi în România e, în primul rând, efectul toleranței, lipsei de profesionalism, comodității și, nu în ultimul rând, corupției din justiție. Adică, a lipsei de justiție din justiție! Prea mulți hoți de la bugetul de stat, scăpați de justiție, evadați în politică, care azi atacă furibund justiția, pentru că li s-a permis și li se permite acest lucru. Și o spun în cunoștință de cauză, având sute de cazuri instrumentate, în care justiția „a pus batista pe țambal” în favoarea infractorilor, făcându-i nu numai scăpați de pedeapsă ci și deținătorii de drept a ceea ce au furat. În aceste circumstanțe nu era logic și firesc ca cei ce-au furat să „investească” în politică și să se răzbune? Dacă li s-a dat ocazia, cum s-o rateze? Pavel ROMAN