După patru ani de zile, petrecuți sub o neîntreruptă presiune psihică în Germania tuturor azilanților, patru ani în care, de la sosirea mea în Anno Domini 1992 în orașul lui dr. Faustus (Frankfurt am Main), nervii mei fuseseră  întinși la maximum, cu perindarea prin diferite centre de azilanți, unde se adunase toată scursura produsă de comunism în Europa de Est, cu nesfârșite interviuri la Birourile pentru Străini, unde niște conțopiști, contrariați că le-o trăsesem ca-n filme, sprijinit de fabulosul meu avocat, Michael Kolostori, un evreu maghiar de loc din Debrețin, ce vorbea șapte limbi străine și reușise să-mi obțină renunțarea la cetățenia română în timp ce eram, fapt esențial pentru recunoașterea dreptului de ședere, ”Auf Deutsche Boden” (pe pământ nemțesc), îmi puneau viză de ședere doar pe câte două, trei luni de zile, pe un simulacru de buletin (Ausweis), pe care scria cu litere de-o șchioapă DULDUNG (TOLERAT), adică ajunsesem să fiu, din nou, tolerat, aidoma strămoșilor mei ardeleni în Transilvania în urmă cu 200 de ani, în ”tolerantul” Imperiu Austro-Ungar, într-o noapte, cu lună plină, desigur, avusese loc întâlnirea mea cu Îngerul Negru. Mă băgasem sub plapumă cu intenția să mă culc și, în momentul în care întorsesem întrerupătorul de deasupra patului pentru a stinge lumina, căci, casa dezafectată în care locuiam, avea încă o instalație de curent ancestrală, cu niște comutatoare de ebonită vechi de 100 de ani, în secunda când butonul a făcut clic și oglinda mea cea mare, de perete, a fulgerat luminos, plesnind de sus și până jos în diagonală, ca și cum eu, prin manipularea întrerupătorului, aș fi provocat spargerea oglinzii. Și, imediat ce m-am dezmeticit din șoc, L-am distins și pe El în mijlocul odăii, mai negru decât întunericul din preajmă, scuturându-și hainele pline de sulf, de praf, și păianjeni, râzând perfid, ridicând umil din umeri și făcându-mi șmecherește cu ochiul, ceva de genul: vezi Doamne, atâta cale de străbătut prin timp și spațiu nu e tocmai un lucru de glumă! A urmat apoi impactul cu lucirea celor doi ochi magnetici, de tăciuni aprinși, ale căror corzi, simțeam fără putință de tăgadă, că duceau până în fundul pământului, adică, ce să mă mai ascund după cuvinte, exact până în Iad, după cum știam, la fel de bine, din poveștile spuse de bătrânii din satul meu, că, în urma unor asemenea întâlniri, nu vei mai fi niciodată la fel. Dacă vei mai ști cum vei fi … După ce i-am susținut câteva momente privirea, am adormit subit, refugiindu-mă în spațiul ocrotitor al somnului, la adăpost de realitatea terifiantă din cameră … Din acest episod psihotic, în care îmi spuneam că probabil Arhetipul Răului urcase din străfundurile întunecate ale înconștientului meu și se împielițase înfricoșător câteva clipe în cameră, în fața mea, mi se părea a doua zi că am scăpat destul de ușor (ca și oglinda de perete, ce nu mai avea acum nici o zgârietură!) și ceea ce-mi mai aducea aminte că Întâlnirea avusese, totuși, loc, era faptul că, ori de câte ori chipul meu se reflecta într-o oglindă, sau chiar într-un geam, imediat mă cuprindea un înspăimântător sentiment de înstrăinare. Mă percepeam ca pe cineva complet străin de mine, la fel cum unii oameni ajung să-și simtă un braț sau un picior ca nemaifiind ale lor și nu mai pot trăi liniștiți până când acel braț sau picior nu le este amputat. Numai că eu ar fi trebuit, urmând această logică, să mă amputez … de mine însumi ?! Dacă în primele zile aceste momente de, nici nu știu cum să le spun, “înstrăinare a identității” (?) erau foarte scurte, după vreo săptămână de la Întâlnirea cu pricina, ele deveniseră tot mai dese și mai lungi. Era suficient să mă observ și preț de o secundă reflectat în parbrizul unei mașini sau în vitrina unui magazin, pentru ca fenomenul să se declanșeze automat și atunci trebuia să mă opresc în loc, complet dezorientat, căci, dacă nu mai știam nici cine sunt, vă imaginați că nu mai știam nici ce Dracu căutam eu acolo. Și acest fapt era foarte periculos  în planul lumii reale, deoarece eu lucram pe atunci ”la negru” (fără acte) la o firmă ce colecta haine uzate pentru magazinele de second hand și lucram și într-un land, Nordrhein Westfalen (Renania de Nord – Westfalia), unde, de fapt,  nu aveam voie să mă deplasez fără viză, datorită statului meu de ”tolerat”, adică legat de glia landului vecin,  Niedersachsen (Saxonia Inferioară). Așa că, după vreo două săptămâni de spaime imposibil de tradus în cuvinte, m-am decis să mă descurc singur, căci să mă duc la un medic psihiatru nu avea rost, deoarece  aveam niște trăiri atât de ciudate, încât nu aș fi știut ce să-i explic.  Și atunci am anunțat firma de ”Altkeidersammlung” din Bruchmühlen, sătucul unde locuiam și munceam, că m-am îmbolnăvit, mi-am făcut provizii serioase de conserve, salam, pâine, cafea și lapte și m-am încuiat în garsoniera mea din Grünehaus, casa cu încăperi ieftine, unde eram chiriaș. Însă, în momentul în care răsuceam cheia în broască, mi s-a pus un nod în gât, căci eram conștient de faptul  că din acea cameră voi ieși sau vindecat, sau în cămașă de forță. Și m-am apucat să scriu tot ce îmi trecea prin minte. Scriam, mâncam și dormeam, tot timpul cu roletele și perdele trase.  Săptămâni întregi am scris de mâna povestiri peste povestiri, pe care noaptea le băteam apoi la o mașină de scris cu caractere nemțești și pe care o cumpărasem mai demult de la un târg de vechituri.  Și tot noaptea auzeam (reconfortant, de astă dată!) prin pereții subțiri sforăitul vecinului meu de garsonieră, libanezul Hassan Khalaf, ale cărui fluierături și borboroseli nocturne atât de mult mă deranjaseră pe vremuri, încât a trebuit să-mi cumpăr de la farmacie dopuri de urechi, ca să pot și eu dormi. Însă acum îi percepeam sforăitul ca o binecuvântare, căci devenise singura mea legătură cu lumea reală. După câteva povestiri parțial reușite (”Doctorița de țară”, ”Morga de pe strada Ciumii”, ”Hinteul Dracului”, ”Solomonarul”, etc.) într-o noapte, sau zi? căci singurul meu reper real era, după cum v-am spus, sforăitul lui Hassan, la fel cum pentru  naufragiații dintr-o barcă eșuată in mijlocul oceanului reperul de care se agață e îndepărtata Steauă Polară, mi-a venit brusc ideea să scriu tocmai despre acea Întâlnire, care a avut loc tocmai în acea cameră și despre care eu mai citisem în referirile mai mult sau mai puțin sibilinice ori lacunare ale lui Goethe, Thomas Mann, Dostoievski și Mihail Bulgakov. Și, din secunda în care m-am așezat la masa de scris și până în momentul în care am pus capăt povestirii, mâna mea dreaptă s-a mișcat ca teleghidată pe coala de hârtie și singura mea frică (ridicolă, căci îmi cumpărasem un pachet mare!) era să nu se termine colile ministeriale și să nu mai am pe ce scrie. Am scris așa, dintr-o suflare, vreo 50 de pagini A4, pagini în care am simțit că am reușit să expectorez tot veninul ce se strânsese în neuronii mei. Imediat după aceea m-am simțit cu mult mai bine, ca și cum o brumă, o bură, o ceață otrăvită și deasă se ridicase, se evaporase de pe creierul meu. În scurtă vreme mi-am reluat și lucrul ”la negru” la firma de haine second-hand iar episoadele de ”înstrăinare” erau din ce în ce mai rare și mai scurte ca durată. Îmi repetam de câteva ori pe zi, ca pe o mantră, acea povestire  – ”Bosoarca. Cina cea de t(a)ină” – pe care o știam de acum pe de rost și lumea mi se părea din nou suportabilă. Și nici măcar jocul perfid al unei conțopizde de la  Ausländerbehörde Osnabrück, care, ori de câte ori se nimerea de serviciu, îmi punea viză doar pe o singură lună, încercâd să-mi reamintească din nou că eu nu sunt decât un tolerat în țara ei, nu mă mai afecta prea tare. Și atunci am aflat că în acel an (1997) România urma să fie invitata de onoare la Târgul de Carte de la Leipzig. Eram la curent cu aparițiile editoriale românești, din revistele literare pe care maică-mea mi le trimitea cu regularitate din țară, așa că m-am hotărât să merg  neaparat la târg, de unde intenționam să-mi procur neaparat cartea lui Carl Gustav Jung, ”Amintiri, vise, reflecții”, deoarece cunoșteam faptul că faimosul psihanalist elvețian își povestea acolo propria sa Întâlnire terifiantă. Locația târgului era chiar lângă gara mare din Leipzig, în niște hale încăpătoare, special proiectate în acel scop și, întrucât România era, în anul 1997,  țara sărbătorită, i s-a pus cu generozitate la dispoziție pavilionul central. Și unde te aștepta, încă de la intrare, Dan Puric și superba lui nevastă cu ”Toujours l amour”,  un spectacol de pantomimă și dans ce smulgea exclamații nemților prezenți. Urma apoi, la etaj, o reconstituire a legendarei Cafenele Capșa, unde cântau la două piane, în oglindă, Dan Grigore și Johnny Răducanu. Într-un alt salon ținea o conferință, într-o limbă germană aristocratică, Andrei Pleșu, în vreme ce la standul Editurii Humanitas, Herr Gabriel Liiceanu le explica saxonilor curioși miracolul generației interbeice ”de aur”. Atunci și acolo vedeam o Românie profund europeană și parcă începeam să regret hotărarea mea de a fi părăsit țara și a deveni apatrid. M-am dus în cele din urmă și la standul Tipografiei Metropol, unde era expusă cartea lui CG Jung (apărută la  Humanitas) și am rugat-o pe editoare să îmi vândă volumul, întrucât era ultima zi a târgului, care în două, trei ore urma să se închidă. Femeia mi-a răspuns însă categoric că sub nici o formă nu poate face așa ceva, deși eu, până atunci, achiziționasem de la celelalte edituri românești ce cărți dorisem. Am mai dat o tură prin târg și aproape de ora închiderii m-am înființat iarasi la standul cu pricina. Și am insistat din nou și de la un moment dat mi s-a pus pata și am ridicat tonul și i-am explicat pătimaș doamnei că pentru mine această carte are o importanță deosebită și, cu siguranță, nu o să se întoarcă cu ea în țară. Și atunci s-a petrecut ceva ciudat cu biata femeie. Ca și cum ar fi început să funcționeze brusc pe o altă frecvență, sau, dacă îmi permiteți, ca și cum ar fi fost subit luată în posesie de un duh, de o entitate independentă, librăreasa a început să se miște ca un robot și, cu gesturi mecanice, s-a dus până la raftul unde era așezat volumul, l-a luat smucit și tot cu mișcări parcă teleghidate, mi l-a pus în față. Am scos portofelul pentru a plăti și atunci, cu un glas metalic, de ventriloc, femeia mi-a retezat-o scurt: – Așa ceva nu se poate cumpăra cu bani! Am ridicat nedumerit din umeri, am luat cartea și m-am grăbit spre gară, căci știam că sunt trase la peron mai devreme trenuri speciale anume pentru Târgul de Carte. Mi-am găsit un loc la geam  într-un vagon de clasa a II-a și am plonjat cu totul în amintirile lui Jung. După vreo jumătate de oră trenul a început să se pună în mișcare și atunci am ridicat și eu ochii din carte și am văzut că de pe scaunele din fața mea mă priveau doi tineri cu sindrom Down, zâmbindu-mi cu expresia lor de sinceritate inconfundabilă. M-am uitat discret cu coada ochiului în stânga mea și am constatat că și acolo stătea o fată tot cu sindrom Down și atunci un însoțitor de-al lor, care se afla în picioare pe culoar, probabil că mi-a observat nedumerirea, căci m-a asigurat că totul este în ordine și mi-a explicat că el a fost cu grupul de tineri cu dizabilități din vagon la Târgul de Carte de la Leipzig. Și atunci spontan, exact ca-n îndepărtata mea copilărie, mi-au țâșnit lacrimi din ochi, căci, iată că mă aflam într-un vagon plin cu tineri cu sindrom Down … și citeam despre experiența bulversantă a lui Jung, în vreme ce mie tocmai îmi șuierase glonțul pe la ureche. P(r)ozeur: Vasile de Zărand

Avertisment: povestire horror – erotică, interzisă tinerilor sub 18 ani, iubitorilor de animale și bărbaților slabi de înger !!! Motto: ”Zgomot trist în câmp răsună, Vin strigoii, se adună, Părăsind a lor secrii – Voi creștinelor popoare, Faceți cruci mântuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare,              Noaptea Sfântului Andrei.” (Vasile Alecsandri) Şi atunci mi-am adus dintr-odată aminte de Anna Armeanca (plus cei 12 paji ai săi), cum îşi făcuse ea apariţia în Grünehaus la cel de-al doilea cântat al cocoșilor din noaptea Sfântului Andrei, prevestită, preanunţată de scânteile roşii şi stelele verzi şi scrâşnetele înfiorătoare ale roţilor de tren, ce fusese obligat, împotriva legilor firii (plus a orarului Deutsche Bahn-ului), să oprească în halta sătucului Bruchmühlen, cel mai pricăjit cătun din întreaga Saxonie Inferioară. Preafrumoasa armeancă, scuturându-se de râs şi aruncându-şi provocator coama în partea stângă a capului, coborâse din vagonul restaurant călcând regal pe trupurile pajilor, aşternuţi covor la picioarele sale. Dar cum până la intrarea în imobil mai avea de străbătut vreo câţiva paşi şi pe care trupurile valeţilor, puse cap la cap, nu putuseră să îi acopere, ne-a făcut semn, mie şi celor doi gemeni, Eteocle şi Polinice, ce o priveam năuci din capul scărilor, să completăm puntea. Fraţii s-au lungit grăbit pe burtă, scâncind de bucurie dar eu am fugit la mine în cameră, am încuiat uşa pe dinăuntru, am stins lumina, am aprins sfeşnicul de aramă ce alunga duhurile rele, am dat drumul la câini şi m-am ascuns sub pat, dârdâind din tot trupul şi ţinând în braţe pisica mea neagră, cu clopoţei la gât, făcută mie cândva cadou de Doamna. Când a trecut cu suita prin dreptul uşii mele Anna, care sunt convins şi astăzi că vedea prin pereţi, m-a apostrofat cu un: – Scrib impotent, eunuc nenorocit, te-ai refugiat sub pat cu pisica? Dar nu-i nimic, zoofilule, că o să-ţi belesc eu în curând de vie mascota şi-o să rămâi singur cuc! Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt mai repede decât m-aş fi aşteptat. După ce s-a instalat boiereşte, ocupând întreg etajul doi al clădirii – grecul, proprietarul, era numai plecăciuni şi temenele, tot sărutându-i la mănuşi şi şoptindu-i chiar taina tainelor, cum că are încă în podul casei vechea hulubărie – după ce a mai solicitat la parter încă trei, patru camere de rezervă, căci voia nebuna, ce avea compusă suita din câte un azilant venit din fiecare fostă republică sovietică socialistă, voia să-şi completeze curtea şi cu s-o mai putea recupera din fostele ţări comuniste satelit, ţările frăţeşti ori prietene, cum le zicea armeanca râzând dispreţuitor – ne-a convocat pe toţi locatarii în pivniţă, la un party, la o masă, la o messă, la o cină. (În afară de mine, care pe atunci nu prea aveam habar pe ce lume mă aflu, de nelipsitul Pătruţescu şi de gemeni, mai locuiau în acel moment în Grünehaus bietul Ombilic, un azilant român slab de înger, de când scăpase printr-o fericită întâmplare din incendierea lagărului de azilanţi politic de la Rostock, de asemenea Kibitz, un fecior tomnatic de pe dulce obcine moldoveneşti, un lăutar beţiv din fosta RDG, un vietnamez bolnav de friguri galbene, un chinez trecut în moarte cataleptică şi ţintuit la pat de perfuzii, un mongol ce își pierduse umbra, un nord-corean lovit de amoc şi imobilizat la pat în cămaşă de forţă, un albanez decrepit, un iugoslav schizofrenic şi fantoma lui Che Guevara. Ba nu, era să-l uit pe Marinarul de Apă Dulce, compatriotul proaspăt întors din Marea Caraibelor, unde stătuse ascuns trei ani de zile, de teama represaliilor unui turc pe nume Bombonel, căruia îi dăduse o ţeapă de un milion de mărci, vânzându-i o corabie cu gâşte neaoş româneşti, ca fiind, chipurile, lebede imaculate. Căci visase oacheşul mahomedan să populeze lacurile din Podişul Anatoliei natale cu decorativele păsări. De altfel, în scurt timp turcu’ s-a ţăcănit cu totul, tot gândindu-se la banii duşi pe apa sâmbetei odată cu guralivele palmipede, aşa că şi-a construit în Osnabrück o casă numai din termopane, iar în faţa edificiului a înălţat o cruce din aluminiu inoxidabil, lipind pe ea cu bandă adezivă o gâscă gonflabilă, cu aripile popular desfăcute, parcă îndemnându-i pe toţi oropsiţii vieţii, pe toţi osândiţii la foame, pe toţi robii să se unească sub penajul ei ocrotitor, la căldura egal distribuită a robei sale echidistante. Iar sub dolofana zburătoare a scris cu litere de aur maxima: „Gâştele au salvat Capitoliul!” Şi nici măcar la protestele vehemente ale organizaţiilor pentru protecţia păsărilor turcaletul nu a cedat, ci a repetat o maximă ce a străbătut  veacurile: „Ce am scris, scris rămâne!” Totuşi, până la urmă, scârbit de insistențele unui sobor de corbi obedienți, care-au tot dat săptămâni în şir ocol deasupra crucii, aruncându-ţi găinaţul pe casa şi acareturile sale, Bombonel, ce acum se credea deja padişah, a tăiat cu foarfeca banda adezivă şi gâsca gonflată s-a ridicat slobodă la ceruri, sub privirile extaziate ale lacto-vegetarienilor. În compensaţie, sultanul a pus să i se amenajeze în curte un lac artificial, populat în proporţie egală, deh! democraţia socială de piaţă, cu gâşte şi lebede. Îl botezase haremul lui şi, ori de câte ori îl apuca pofta, poruncea să i se servească la pat, în serai, gătită la tavă ori la cuptor, câte o mireasă, cum le alinta otomanul, în amintirea vremurilor când Ţările Române plăteau drept tribut turcilor şi femei. Nu ştiu cum se explică însă căci, cu toată nepărtinirea ostentativ afişată, întotdeauna se nimerea ca, virgulă,  cadâna sacrificată să fie gâscă. Aşa că sultanul avea mereu nevoie de alte şi alte exemplare pentru a popula lacul, pentru a menţine echilibrul multicultural al haremului şi a păstra neştirbită reputaţia corectitudinii politice și a democraţiei sociale. Tocmai de aceea şi putuse să se reîntoarcă Marinarul de Apă Dulce, că acuma turcul, care nu mai mânca nimic altceva decât gâşte, avea nevoie de el ca de Allah. Aşa că marinarul nostru, în loc să ajungă un bătrân lup de mare, era pe cale de a deveni un zooproxenet, dacă n-oi forţa eu cumva prea tare limba română. Ba mai mult, consecvent păsăricii sale, gâsca, Bombonel, mare colecționar de opere de artă, îşi cumpărase – şi ţinea la loc de cinste în casă – un tablou de Salvador Dali, înfăţişându-l pe ghiaurul Caligula, luptându-se în faţa onor senatului roman, pe malul lacului Titikaka – cel prin care poţi pătrunde într-un alt univers – cu un elefent pe care îl răsturnase cu picioarele în sus, încât imaginea ce se oglindea pe faţa apei, ori pe feţele cinstiţilor deputaţi şi senatori, părea aceea a zglobiului împărat călărind vitejeşte o gâscă, pe care o striga din când în când Incitanta. Până la urmă Bombonel şi-a plătit chiar un „negru”, un azilant cu fumuri de scriitor, ce susţinea că venise în Germania din Metopolis, ori poate chiar din Yoknapatawpha – în realitate livrat otomanului tot de către Marinarul de Apă Dulce, care-l întâlnise la o luptă de cocoşi în cătunul Macondo şi unde, normal, veleitarul pariase pe pintenatul lui Jose Arcadio Buendia Întâiul – şi i-a comandat o monografie exaustivă a gâştii, de la domesticirea păsării pe Terra, în timpuri imemoriale şi până în zilele noastre. Bineînţeles, păgânul pretinsese ca tratatul să fie scris cu o… pană de gâscă. Acuma, între noi să rămână vorba, dar şi mie mi-e o frică de moarte de aceste orătănii aclimatizate pe lângă casa omului, că nu se ştie niciodată ceasul când se poate trezi în ele instinctul sălbăticiunii, sadismul speciei, că atunci când eram eu mic şi mă jucam cu pruncii-n ţărâna de la marginea văii, le urmăream fascinat cum pescuiau cu pliscul cicarii, peştii aceia lungi şi roşietici şi ieşeau apoi pe mal şi îşi deschideau spre mine clonţul, sâsâind ca un aspirator şi eu o rupeam îngrozit la fugă şi nu îmi găseam liniştea decât în vreun desiş de la poalele pădurii ori în braţele fabuloasei mele bunici, ce îmi spunea poveşti până când adormeam) … În sfârșit, incomodându-i şi stingherindu-i vădit pe cei 12 paji, ne-am înghesuit cu toţii, care cum am putut, la masa dreptunghiulară, metalică (ce o aruncasem eu pe vremuri în pivniţă) cu, fireşte, matroana tronând în capul mesei şi cu mine tremurând la un colţ, cu stiloul, caietul şi pisica în braţe. Când s-a lovit cu privirea de mine, ochii Annei au devenit roşii de furie şi indignare. Mi-a poruncit să las pisica pe masă şi să trec să stau jos, turceşte, într- un colţ al pivniţei şi să consemnez de acolo tot ce voi vedea. M-am executat imediat, căci mi-era teamă ca nu cumva zăludei să-i treacă prin minte să-mi ordone să-mi pun sub fund cine ştie ce cuie ori cărbuni aprinşi. Mi se alăturară, de altfel, curând şi lăutarul redegist şi senilul albanez, cel cu IQ-ul mult sub baremul admis de gusturile Annei, care era, totuşi, o intelectuală şi pretindea un anumit număr minim de neuroni pe milimetrul cub de creier. Şi atunci începu ritualul! Drapată toată în negru, Anna Armeanca, preoteasa, vestala, fosta studentă extraordinară a Institutului de parapsihologie din Moscova, ea însăşi un parafenomen, nemaiîntâlnit pe întinsul stepei ruse, bogat totuşi în astfel de ciudăţenii, îşi smulse învelişul astral al corpului, aruncându-l de tavan, de parcă ar fi fost Gheişa, prostituata din Hanovra, în sala de tortură rezervată masochiştilor, înrobiţilor, celor pentru care libertatea era o povară insuportabilă şi de care-i putea uşura din când în când doar nuielele ei strălucitoare, doar cătuşele ei izbăvitoare, în camera de supliciu rezervată sclavilor, despuindu-se de veşmintele ei de amazoană şi rămânând doar cu cravaşa în mână, cu cnutul ei binefăcător, cu toiagul ei fermecat, ce promitea infinite delicii asistenţei, cu centura ei de castitate executând la trapez salturi mortale, deasupra suliţelor ascuţite din privirile spectatorilor, cu biciul ei de Lidia Jiga, ţinând în cumpănă dorinţele tot de ea dezlănţuite în sângele fiarelor, cu buzduganul ei în formă de phalus, ce zdrobise inimile atâtor demnitari sovietici, din momentul în care, la nici 13 ani, o violase un comisar politic al Marii Armate Roşii şi-i devorase aproape în întregime sânul stâng, cel din care acum picura miere neagră ca moartea, ca părul ei de neagră, de-ţi venea a zice că-i culeasă din nuferii ce înfloresc primăvara pe Rin şi se jurase tânăra femeie, cu ochii injectaţi de sânge, se jurase să nu aibă odihnă şi nici somn şi nici vise, până ce nu va otrăvi întregul imperiu, până când, cârtiţă predestinată, nu-i va săpa temeliile, până ce sub privirile ei magnetice nu va trenura şi se va prăbuşi şandramaua. Debutul internaţional şi l-a făcut în 1986 când, proaspătă komsomolistă, văzu într- o revistă nemţească, ajunsă prin cine ştie ce minune în Soviete, admiră poza unui pilot pe nume Kugler, blond, flegmatic şi cu cercel în urechea stângă: –  Pe acest Icar saxon am să-l fac să aterizeze în Piaţa Roşie! se bătuse Anna cu pumnul în sânul după care acum ne curgeau balele la toţi. Şi, într-adevăr, la nici trei zile, mediile de informare din Uniune dădeau publicităţii un comunicat (şi Gorbaciov afară trei miniştri) care glăsuia că un aviator reuşise să străpungă apărarea antiaeriană şi sistemele radar şi aterizase taman în coasta stângă a Kremlinului. Unde îl aşteptau armeanca şi statuia neputincioasă a lui Lenin. Sărutul cu care îl decorase atunci pe un obraz Anna recompensa din plin anul de puşcărie, petrecut apoi în fortăreaţa Lefortovo. Unde, ca să fim drepţi, pilotul ajunsese bogat şi celebru, căci jurnaliştii celor mai cunoscute ziare şi posturi de televiziune din Occident licitau zilnic între ei, care putea să ofere mai mult, pentru a-i smulge un interviu. Başca nopţile petrecute în compania fetei, pentru care nu mai constituia de mult o problemă faptul de a trece prin ziduri … Şi acum dedublată, cu magnificul ei corp astral plutind aproape de tavan, ca un satelit spion ce ne supraveghea din toate părţile mişcările, preafrumosa armeancă îşi pironi privirea asupra pisicii mele, ţintuind-o realmente de masă. Felina începu să miaune stins, cerându-şi parcă iertare că există, dar buzele Annei se mişcau deja spasmodic, într-un tic cei desfigura colţul stâng al gurii şi care se transformă până la urmă într-un urlet prelung, când le ceru gemenilor să jupoaie pisica cu dinţii. Fraţii se ridicară ca doi somnambuli, trecură de o parte şi de alta a mesei şi, închizând încet ochii, îşi apropiară resemnaţi feţele de animal, aşteptând să fie zgârâiaţi dintr-un moment în altul: – Sfâşiaţi-o! şuieră, parcă venind de pretutindeni, porunca Annei. Atunci gemenii, plângând în hohote, se năpustiră asupra pisicii, desprinzând şi sfârtecând între ei fâşii lungi de blană amestecată cu sânge. Miorlăiturile animalului deveniră de la un moment dat insuportabile, aşa că fusei nevoit să-mi bag tampoanele ”Lärmstop” în urechi, dar tot mi se ridica părul măciucă la ceea ce eram nevoit să scriu. După ce reuşiră să dezlipească şi ultima bucată de blană de pe craniu, cei doi fraţi se prăbuşiră epuizaţi la picioarele mesei iar pisica, toată numai o carne roşie, încă vie, zvâcnea din ce în ce mai slab, făcând să sune cei doi clopoţei, care-i rămăseseră aninaţi de beregată. Ceva mai liniştită acum, Armeanca smulse cu un gest hotărât clopoţeii şi-i atârnă la gâtul gemenilor, mângâindu-i în treacăt pe creştet ori poate numai ştergându-şi degetele pătate de sânge, căci imediat porunci valeţilor ei şi colocatarilor mei acceptaţi la masă să mănânce pisica. Ea însăşi decupă capul felinei, cu grija cu care desprinzi un strugure prea copt, cu teama de a nu se risipi pe jos preţioasele boabe. Îşi privi apoi în lumina lunii unghia degetului arătător și scobi cu o mișcare delicată ochii pisicii din orbite şi îi proiectă în direcţia mea cu un bobârnac de copil obraznic. După care îşi ridică rochia lungă până în pardoseală, dezvelind nişte picioare orbitor de frumoase şi scoase din portjartieră un ac de seringă, neverosimil de lung şi de gros. Înfipse scurt acul în craniul pisicii şi se lăsă să alunece în jilţ, sorbind prin el ca printr-un pai şi privind visătoare la ospăţul suitei. Când din animal nu mai rămase decât scheletul, Anna trecu pe la fiecare mesean în parte, atârnându-i câte un os de gât şi întipărindu-şi amprenta buzelor înroşite pe frunţile tuturor. De o atenţie deosebită se bucurară Marinarul de Apă Dulce şi Ombilic, acceptaţi în mod provizoriu ca şi concurenţi la postul de valet-satelit (sau frăţesc, sau prieten) pentru România în suita Annei. Numai sărmanii gemeni fură împinşi sub masă de piciorul divin al Armencei, încât abia mai avură timp să îi pupe botina. Apoi preoteasa îmi aruncă şi mie, ca pe o minge de base-ball, craniul golit al pisicii, gratulându-mă cu un: – Ţine conţopist castrat şi să-ţi faci din el sfetnicul, sfeşnicul care să-ţi lumineze scrisul! Într-un târziu Armeanca bătu cu sceptrul în masă şi ordonă retragerea, căci treburi cu mult mai stringente o aşteptau în țările de jos şi răzbise până la ea aici, în Saxonia Inferioară, larma făcută de azilanţi în castelul din Bruxelles, în „şatău”, cum preţios îi preciza poliglotul Ombilic tovarășului său, Marinarul de Apă Dulce. Normal, Anna a traversat cu acelaşi fast drumul înapoi până la haltă, podul uman alcătuindu-se de la sine şi numai eu, tremurând în hamleţi în capul scărilor, cu ţeasta pisicii în mână şi dinţii clănţănindu-mi în gură, priveam îngrozit cum Anna Armeanca, precum o altă Anna Karenina, râzând bezmetic şi ţinând mâinile ridicate în sus, sărea de pe trupul ultimului valet direct între şinele liniei ferate. Locomotiva acceleratului de Hanovra frâna brusc și se ridica pe picioarele dinapoi, nechezând pe nări speriată, roţile vagoanelor scrâşneau scântei roşii şi stele verzi, şeful de haltă se spânzura de barieră, controlorul de bilete îşi perfora urechea stângă, cei doi gemeni repudiaţi în singurătatea peronului îşi înghiţeau clopoţeii şi Anna, Anna apărea la geamul vagonului restaurant, ţinând capetele lui Ombilic şi a Marinarului de Apă Dulce în mâini şi lovindu-le copilăreşte unul de altul. În care capete înfipsese, bineînţeles, acele ei de seringă, neverosimil de lungi şi de groase. – Condeier zoofil, nu o să scapi de mine nici pe lumea cealaltă! mai apucai să aud, înainte de a se declanşa eclipsa. P(r)ozeur: Vasile de Zărand