„Cunoaște-te pe tine însuți” se putea citi în pronaosul templului închinat lui Apollo, templu știut mai curând ca Oracolul din Delphi. Sigur că, asemenea conștiinței de sine, și cunoașterea sinelui nu este o revelație, ci un proces îndelungat. Și, peste toate, capacitatea de introspecție nu la îndemâna oricui – e nevoie de minte educată, dar și de sinceritate. În fine, nu despre asta vreau să vorbesc.
Aș parafraza și aș spune – altfel, un truism – respectă-te, dacă vrei să fii respectat! Din păcate, văd în jur tot mai puțin respect de sine, de unde și lipsa de respect pentru ceilalți. Nu știu cum ați fost voi, cum sunteți (deși cred că ne asemănăm mulți, că nu am aici prieteni de „doi lei”), știu însă cum am fost, cum sunt. M-am dăruit total întreprinderilor mele. În sport, în profesie, în dragoste … Chiar și prostiilor pe care le-am făcut și pe care mi le-am asumat.
La Muzeul Județean lucram mult peste normă. Benevol, cu pasiune. Mă ocupam, în paralel cu sarcinile specifice unui muzeograf la secția de artă, cu editarea publicațiilor. „Revista” Ziridava avea și sute de pagini, uneori peste 900. Făceam corectură singur – corectam întâi manuscrisele istoricilor (nu toți stăpâneau bine limba română, gramatica acesteia), apoi corectam șpalturile. Luam să lucrez și acasă. Și o făceam riguros. De ce? Pentru că îmi plăcea, dar și pentru că aveam orgoliul de a nu mă face de rușine. Așa am intrat în viață, în muncă. La fel am procedat și când am trecut în presă. Niciodată nu am făcut cunoștință cu fușereala și așa am încercat să-i formez și pe tinerii jurnaliști – cu cei în vârstă, cu „talibanii”, nu mai aveai ce face, erau irecuperabili, rigizi, incapabili de remodelare. Țineam la ceea ce fac, voiam performanță în tot ce atingeam, voiam să las urme în trecerea mea. Mă respectam, avem respect față de mine, pentru a fi respectat. Așa sunt și astăzi, anii nu m-au schimbat. Poate sunt eu maniac, vreau perfecțiune într-o lume care disprețuiește „lucrul bine făcut”, într-o lume a noastră tot mai superficială, tot mai dedată delăsării, o lume care alunecă vijelios spre nicăieri.
Știu, vă veți întreba dacă respectându-te ești întotdeauna și respectat. Nu ești, dar asta nu are importanță, câtă vreme nu ți-e rușine de tine. Important este ca tu să te respecți, ca tu să ai conștiința împăcată că te-ai străduit să dai mult din tine pentru cei din jur, pentru comunitatea ta. Să dobândești mulțumirea că nu ai făcut umbră pământului degeaba. Asta le spun mereu tinerilor, sperând că măcar câțiva vor înțelege. Eu am o vorbă: cea mai mare avere a cuiva, este el însuși. Acesta e cel mai valoros capital la pornirea în viață. Depinde de fiecare ce face cu el.

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here