La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Cu aceste cuvinte își începe Apostolul Ioan Evanghelia lui .
Nu intenționez să fac un eseu, nici un excurs asupra sensului pe care Ioan îl acordă CUVÂNTULUI. Dimpotrivă, spun un adevăr comun, știut: cuvântul forțează realul. Trimis în univers cuvântul primește rezonanță, vibrează și se reîntoarce în lumea noastră ca faptă. Asta, simplist spus.
Cu ani în urmă, o doamnă abia aștepta dimineața să îmi citească „Accentele”, din ziar. Nu mă cunoștea decât din scris, eu nici nu știam că există, O colegă de serviciu îi dădea ziarul, zi de zi, zicându-i: „poftim, citește ce-a mai scris iubitul tău”!
Acum vreo șase ani, într-o împrejurare anume, cineva a zis că acea doamnă este iubita mea. Spera, astfel, să-i facă doamnei un bine, o favoare. Am râs când, întâmplător, am aflat. Nici măcar nu o/ne știam.
Cu vreo cinci ani în urmă, mă întreceam cu vecinul meu, Moise Gabor și cu soția lui, Geta, la lucrările de primăvară prin grădină. Luase ceva avans iar eu am zis: „ei, voi sunteți doi, eu nu am o GETA!
Astăzi, femeia aceea care mă citea zilnic, cea despre care s-a spus că ar fi iubita mea, ceea ce îmi lipsea când vorbeam cu vecinul este astăzi soția mea. Cuvintele aruncate în Univers – „citește ce scrie iubitul tău”, „este iubita lui Tristan”, „eu nu am o Geta” – au „încolțit” la întoarcerea lor pe Pământ. Și, culmea, e chiar GETA!

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here