Zilele astea mă macină mai mult ca oricând problematica accentului în limba română. Și asta doar pentru că, izolați fiind, televizorul merge pe știri aproape tot timpul. Observ, astfel, că principalii vinovați pentru stâlcirea accentului în limba română sunt, n-o să vă vină să credeți, oamenii de televiziune. Dacă însă pot să le trec cu vederea câte un cuvânt accentuat prost pe ici, colo, nu pot deloc să mai suport modul în care au ales să-și pună amprenta pe accentuarea dezastruoasă a anumitor nume proprii provenite din substantive comune care denumesc meserii. Cumva, acești oameni de televiziune (desigur, prost pregătiți la limba română și incapabili să se documenteze înainte de a scoate o vorbă pe gură), consideră că e rușinos, pesemne, să te cheme Văcáriu, ei pronunțând Văcarίu, parcă pentru a-l salva de oprobriul public pe cel cu acest nume. Stupizenia se repetă și la „Pescarίu”. Nu am idee cât de mândru e Dinu Pescáriu, de pildă, că numele nu i se mai trage din substantivul comun „pescár”, ci din ceva… inexistent. Sau „Trăstarίu”, al cărui nume nu mai e „Trăstáriu” (chit că pe cântărețiul cu acest nume îl pot suspecta că are angoase referitoare la proveniența propriului nume, mai ales din cauza expresiei românești „neam de traistă”, dar asta e o altă poveste), provenind de la denumirea meșteșugarului care face tráiste (nu traίste), ci… de la cu totul altceva, complet necunoscut.
Ei bine, plasarea accentului pe o vocală pe care el nu a existat în forma iniţială a substantivelor în chestiune ESTE O GREȘEALĂ. O greșeală frecventă și, chiar dacă-i vor supăra pe mulți, comună în special printre românii din Oltenia, București și până la Constanța. Aș învinui, cumva, influența turcă și greacă în această zonă, aceste popoare accentuând cuvintele în general la final (la un moment dat învățam greacă și prima expresie pe care mi-am însușit-o a fost „ευχαριστώ πολύ” („efcharistó polý”), asta însemnând „mulțumesc mult”; observați accentul pe ultimele vocale! N-aș merge însă atât de departe, dând „vina” pe influențele grecești, ci mai degrabă aș rămâne la părerea mea inițială, cum că românului îi este o teamă perpetuă de „ce spune lumea”, de batjocură, de o origine a numelui, Doamne ferește, atât de apropiată de talpa țării. Ca să-i liniștesc pe toți cei care insistă că se numesc Olarίu și nu Oláriu, Ciubotarίu și nu Ciubotáriu, Rotarίu și nu Rotáriu, adaug faptul că înainte de căsătorie mă numeam Bărdáș. Un nume care nici măcar nu provenea dintr-un substantiv comun, ci CHIAR ERA un substantiv comun, bărdașul fiind acela care taie lemne cu barda, un lemnar, un tâmplar. Nu am simțit niciodată că aș fi fost mai aprciată dacă m-aș fi prezentat Bắrdaș. În fond, de ridicol ne înconjurăm nu sluțindu-ne numele de familie într-un mod despre care noi credem că le înnobilează, ci strict comportându-ne grobian.
Eugenia CRAINIC
