Azi, atâta mi-a cântat un Cuc la mijloc de București, de mi-a venit să-i fiu dator

Plata datoriei: Povestea cucului.
Cucul avea o Cucă. O iubea nespus; era Cuca lui. Într-o zi a venit acasă şi a găsit-o cu Privighetorul. Cucul s-a întristat nespus: nu mai era Cuca lui. A plecat unde n-a mai văzut de supărare cu ochii şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de atâta multă întristare. Milostivul l-a luat la El în Rai, și l-a făcut pasăre de aur. Cel care mi-a cântat mie azi prin urmare, nu e Cucul. Nu. Și e normal pentru că nimeni nu se strigă pe sine decât dacă e nebun,iar el nu era nebun. Era doar supărat. Cel care mi-a cântat,(de fapt, cea), e Cucă. Îl strigă: Cucu! Cucu! Îl strigă pe cel acum pasăre de aur, odinioară pasăre de iubit: Cucu! Cucu!
În fiecare an, Cucu cântă în perioada cuprinsă de la Bunavestire până în Noaptea de Sânziene. De Sânziene, în popor, se spune că se deschid cerurile. După acea noapte ele se ferească și Cuca nu mai cântă. Nu ar mai avea rost. N-ar avea cum să o audă oricum.
Mi-a plăcut mult această poveste de dragoste și nemaidragoste. Despre cum se naște un cântec de dragoste după ce pierzi dragostea. Un șlagăr din acesta mondial ascultat astăzi de mine profitând și de liniștea pandemiei, chiar în mijlocul Bucureștiului.
Povestea mi-a spus-o cu mulți ani în urmă un profesor de la Liceul Șaguna din Brașov. A murit la câteva săptămâni după aceea. Nici nu mai știu cum îl chema. A fost singura noastră întâlnire. Cum se leagă lucrurile, îmi imaginez! El mi-a spus cândva o poveste, eu ascult peste ani un cântec în vremea cerurilor deschise, un cuc de aur acolo în cer ascultă, un profesor îi mângâie penele citind poate o postare despre el, de dincolo.