Cui și la ce servește exacerbarea naționalismului bazat pe manipularea adevărului?

În secolul XXI, în care societățile moderne și statul au ca prioritate apărarea intereselor individuale, cui folosește apartenența teritorială și naționalismul? Uniunea Europeană nu înseamnă desființarea granițelor și conviețuirea națiunilor fără limite teritoriale? Nu am ales să fim într-o Europă deschisă, unită, fără frontiere, luptând pentru aceleași interese? Atunci nu mai insistați cu „România Mare”, pentru că devenim penibili ca și ungurii cu „Ungaria Mare”. Au fost creații de conjunctură! Nici una dintre ele nu a existat pentru că au fost puternice și au cucerit teritorii sau au unit teritorii unde trăiau conaționali. Nici măcar pe timpul lui Mihai Viteazu nu a existat o „Românie Mare”, prin anexarea tuturor teritoriilor unde locuiesc români, în număr mare. „România Mare” sau „Ungaria Mare” au existat datorită conjuncturilor istorice și, mai ales, în urma voinței popoarelor puternice, care și-au impus voința de-a lungul istoriei.

De regulă, după războaie sau conflagrații mondiale, granițele au fost trasate de învingători, potrivit intereselor. Unii s-au perpetuat, iar alții au dispărut, rămânând doar în istorie. Cine a fost mai puternic, a dictat. Cât timp a existat imperiul Austro-Ungar, Ungaria a avut controlul total al Transilvaniei. Și nu numai.

Transilvania a fost sub control maghiar începând de la cucerirea „Câmpiei Panonice” de către hunii lui Attila. Hunii n-au găsit o țară unită, în care locuiau toți vorbitorii de limbă română, ci niște voivodate, care nu prea aveau legături între ele, despre care știm prea puțin. Nu știm dacă în perioada 400-1300, până la Mircea cel Bătrân, între valahi, moldoveni și transilvăneni, existau legături strânse (exceptând transhumanta) și nici dacă vorbeau aceeași limbă. Nu avem dovezi arheologice și istorice în acest sens. Cert este că naționalismul românesc (adică a vorbitorilor de limbă română) își face simțită prezența, în Transilvania, abia prin anii 1400-1600, când apar primele dovezi ale existenței unei populații numeroase și compacte în Transilvania. Iar dacă în Valahia și Moldova, populația românească reușește să se unească sub conducerea unor leaderii precum Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare și apar state, cu instituții și armată, nu același lucru se întâmplă în Transilvania, unde populația românească nu reușește să se unească și n-a avut forță să se impună ca majoritară. Deci, „România Mare” a apărut abia când conjunctura internațională a permis, dar niciodată într-o formă care să unească toate teritoriile locuite de români.

Când Austro-Ungaria a fost puternică, Transilvania și Bucovina au fost parte din imperiu. Când imperiul țarist a fost puternic, Basarabia, nordul Bucovinei, Herța au făcut parte din imperiul țarist. Deci, suprafața României a variat în funcție de forța celor puternici militar, la un moment dat, în istorie, de rezultatul conflictelor militare și de alianțele făcute. Dacă regele neamț al României (decizia să reprezintă o mare enigmă istorică) n-ar fi decis să lupte contra țării de origine, Transilvania n-ar fi fost oferită, ca trofeu de război, României și ca despăgubire de război impusă Ungariei, pentru alianța din primul război mondial.

Nu românii și-au hotărât soarta, după primul război mondial și au creat ceea ce numim „România Mare”, ci tot cei puternici: Franța, Anglia și Rusia. Datorită lor și a intereselor lor strategice, militare, România a primit Transilvania. La fel s-a întâmplat și după al doilea război mondial. Transilvania a fost dată României tot ca un cadou pentru că a ales, pe ultimii zece metri, să fie de partea învingătorilor și pentru ca Stalin a vrut să pedepsească astfel Ungaria pentru ca nu a vrut să se lase sovietizată, precum România.

Dacă România nu ar fi întors armele, împotriva aliatului cu care a atacat Uniunea Sovietică, Germania, oare mai făcea parte, azi, Transilvania, din România? Cu siguranță, nu! Nu același lucru s-a întâmplat cu Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, pe care rușii le-au reținut ca pradă de război. Acolo românii n-au avut șansa să-și decidă soarta și să aleagă dacă vor să se alipească de România. În Transilvania, pentru că a fost posibil și n-a avut cine să se opună (Austro-Ungaria era istorie ca imperiu și nu mai avea armată), a fost impus, la propunerea SUA (acceptat de toți cei prezenți la conferința de pace), principiul deciziei majorității. Iar majoritatea din Transilvania și Banat, după lungi dezbateri și după multe analize pro și contra, a decis alipirea de România, deși aveau și varianta autonomiei regionale, ca provincie independentă. Ce e cert, e că nu după mult timp, cei ce au militat și decis unirea cu România (printre care și Iuliu Maniu sau Emil Hossu) au regretat, pentru că au adus mentalitatea și metodele fanariote în Ardeal, alterând , moral, societatea. Iar după fanariotism, a urmat comunismul, astfel că nu știu dacă românii din Ardeal s-au bucurat că s-au alipit cu România și au fost sau sunt fericiți în „România Mare”.

Dovada contrară o constituie exodul masiv al populației spre occident. Ei sunt răspunsul la întrebarea dacă „România Mare” a fost o alegere bună.

Aceasta este istoria adevărată și necosmetizată. „România Mare” a fost o creație a marilor puteri militare pentru a-și proteja interesele, nu voința majorității, care n-a contat decât în cazul accidental al unirii Transilvaniei cu România, când tot marile puteri au utilizat-o că pretext pentru a pedepsi Austro-Ungaria. Din păcate, în cazul Basarabiei și Bucovinei de nord, principiul nu s-a aplicat. Așa că, prezentarea unor hărți, cu o așa zisă „Românie Mare”, nu e altceva decât mândrie stupidă și orgoliu prostesc, pentru că „România Mare” n-a fost niciodată efectul voinței românilor, a diplomației și lobby-ului românesc, a voinței populare sau puterii militare, ci efectul conjuncturii internaționale, respectiv a modului cum au fost tranșate conflictele militare între marile puteri ale lumii, la un moment dat.

Din păcate, nici noi, nici ungurii n-am contat și nu contăm când e vorba de forță militară. Contează alianțele conjuncturale, diplomația și contextul istoric. Totul e, așadar, conjunctură, dublată de ghinion sau șansă! Deci, putem spune că am am avut și șansă și ghinion, cu așa zisa „România Mare” și n-avem nici un motiv logic să „ne batem cu cărămida în piept”!