Băuse ceva și, cum se întâmplă adesea bărbaților, îi venise gândul că EA, pe care o mai avuse în brațe, e disponibilă. Hotărât, cum este omul când și-a făcut curaj cu ceva tărie, o ia spre Bujac.
Ningea spornic. Pe atunci nu erau telefoane mobile, așa că poarta era încuiată. Și mai rău, EA zăcea melancolică, neștiind că fericirea o caută la poartă, într-o cameră din spatele curții.
S-a învârtit El în jurul porții ce s-a învârtit, a încercat să sară poarta, dar zăpada așternută pe clanță devenise alunecoasă. Se descalță și, după încercări stimulate de dorința de amor, trece dincolo.
Ce a urmat, despre dezmăț, nu vă mai povestesc. Dar, inevitabil, a venit dimineața și EL trebuia să fie la șase la serviciu – când directorul împărțea marfa șefilor de unitate. Iese agitat la stradă, era pe cale să întârzie, și ia-i pantofii de unde nu-s. Caută disperat, vânturând zăpada ce trece de genunchi … Nu-s! Ori a trecut cineva, de cum sărise poarta, și i-a luat, ori … Până la urmă a plecat cu niște șlapi pe care i-i dăduse EA (deh, femeie pregătită pentru orice situație).
La sediul societății toți se uitau la el ca la a opta minune a lumii – în plină iarnă, cu zăpada de un metru afară, el apăruse în șlapi.
– Tovarășe X, zice directorul, ce-i cu dumneata în halul ăsta?!
EL, cu ochii roșii de parcă tocmai ieșise dintr-o afumătoare:
– Păi, tovarășe director, îmi coace o unghie, ba cred că începe și a doua, și nu m-am putut încălța!
Tristan MIHUȚA
