În primele săptămâni ale ziarului „Observator arădean”, cu sediul la Casa Albă, a Vagoanelor, peste drum de gară, am adunat și grupul fotoreporterilor. Prima aleasă a fost Romana Dănilă, de la ziarul lui Emil Șimăndan – nu mai știu care, pentru că Emil schimba mereu șapoul ziarelor. Apoi, s-a „produs” Florin Varna, fost operator la Intersat tv, după care a venit „regele” Nelu Scripciuc. Nelu venea din neant și apoi am constatat că e rege în materie de fotografie. Deci, revin, Romana, o fată trăsnet, cu un mini insuportabil de provocator, cu niște sâni mortali (știți că sânii sunt de trei feluri: mere, pere și bretele). Sânii ei erau niște pere perfecte. O nebunie. Eu le ceream fotoreporterilor, aveam obsesia asta, să văd prim-planuri, să te duci lângă om, să-i surprinzi expresia, trăirea de moment. Și Romana a fost cea mai receptivă. Mergea la meciuri și venea cu prim-planuri nemaipomenite, care puneau în paranteză banalele faze de atac, din careuri. La un meci, pe Motorul, se dictează penalty – lovitură de la 11 metri, pentru doamne. Se eliberează careul, executantul e în fața punctului cu var, moment în care Romana face vreo zece pași, se așează într-un genunchi și, în timp ce îi face executantului cu mâna, tăind aerul de sus în jos, să-i de-a drumul, strigă: „Acuuum!”. Cred și acum că atacantul nu vedea poarta, ci oferta generoasă a Romanei. Arbitrul, inițial șocat (de mini, de sâni, de ineditul situației), o ia de mână și o poftește, cu eleganță, afară din teren. În tribune a fost o nebunie, iar la ședința de a doua zi am felicitat-o pentru îndrăzneală și pentru cum a respectat ce le cerusem fotoreporterilor mei. Că, măcar sufletește, erau ai mei. Țineam la ei.
Tristan MIHUŢA
