Cum spuneam, am primit vestea epurării mele din ziar cu demnitate. Mă duceam la lucru până în ultima zi, deși Mircea Țîșcă îmi spunea că nu trebuie să vin, pentru că oricum îmi voi lua salariul. Dar eu nu pentru salariu mai mergeam, ci pentru că asta știam să fac, de o viață: să mă duc la redacție și să scriu. Știam că mă așteaptă cititorul, iar ei nu știau ce înseamnă asta, pentru că nu-i aștepta nimeni. Țîșcă stătea la birou puțin. Se uita pe net la bancurile trimise de prieteni, căsca, trăgea pârțuri, la propriu, căsca iar, zgomotos și tot mai frecvent, după care anunța redacția că el e rupt de atâta lucru: „Îmi bag p…, mă duc acasă, să mă culc”! Or, eu scrisesem aproape zilnic, vreme de 33 de ani și mai bine. Scrisul era exercițiul meu cotidian. Mă tot gândeam ce voi face de acum încolo, cum îmi voi rândui viața. Bineînțeles, inevitabilul se produce, așa că a venit și ultima zi, deoarece totul curge, nu-i așa?, „pantha rei”, avea să ne spună înțeleptul Heraclit, cu vreo 2400 de ani în urmă, nimic nu rămâne neschimbat. Am scris ultimele mele Accente. Și am plecat, ca un oarecare, ca un neavenit. Nimeni nu s-a gândit că poate aș merita o strângere de mână, un cuvânt de apreciere, poate chiar de mulțumire. Pentru că celor mai mulți le schimbasem viața. Dar la ce te poți aștepta de la niște oameni mici, de la niște caractere mici!!??
Un cuvânt de bine, de cum s-a aflat că sunt izgonit din Rai, avea să vină de la Andrei Ando. Andrei, cu care am împărțit multe lucruri, trăiri bune, dar și mai puțin bune, avea să scrie cele de mai jos. A fost, pentru mine, acea strângere de mână, pe care nu am primit-o de la Adriana Barbu, bunăoară.
Tristan Mihuţa – o despărţire de presa cotidiană care nu poate rămâne fără ecou
de Andrei Ando | în Regional | 21 Septembrie 2011.
„Unul dintre cei mai importanţi jurnalişti arădeni ai ultimelor decenii, Tristan Mihuţa, a plecat de la Jurnal Arădean. Se spune că o face silit de împrejurări, dar nu asupra acestui aspect doresc să insist. Ar fi nedrept ca despărţirea sa de presa cu caracter cotidian din Arad să se producă în linişte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În fapt, presa locală, cititorul arădean, pierde un important formator de opinie, iar lucrul acesta trebuie punctat. Îndepărtarea lui Tristan Mihuţa de la Jurnal Arădean privează cititorul de analiza corectă, coerentă, explicită, a situaţiei arădene. Îl privează de un condei excelent. Într-o presă locală cu accente de tabloidizare, Mihuţa era ultimul important formator de opinie constant, consecvent, care rezistase, într-un peisaj în care jurnaliştii se unduiesc, ne unduim, după cum suflă vântul…
Dacă sunt astăzi jurnalist, dacă am avut norocul şi privilegiul să parcurg toate etapele presei, lui Tristan Mihuţa i se datorează: şi faptului că m-a primit în redacţiile pe care le-a condus (Adevărul și Observator Arădean), și faptului m-a lăsat să cresc, şi faptului că m-a întărâtat. Nu despre mine este vorba în propoziţie, dar îi sunt recunoscător şi îi mulţumesc pentru că mi-a indicat la un moment dat o direcţie bună în viaţă.
Dezvoltarea presei arădene după 1990 i se datorează în mare măsură: a făcut din Adevărul de Arad cel mai citit ziar local din România (cu suplimentul Alfa Magazin, revoluţionar şi el la vremea sa). S-a implicat apoi într-un post de radio şi la o televiziune locală, pe care le-a profesionalizat. În anul 1997 a pus bazele ziarului Observator Arădean, care a rezistat pe piaţă 14 ani, ca principala alternativă la vocea unică de atunci. Tristan Mihuţa a crescut câteva generaţii de jurnalişti buni, dintre care mulţi menţin onorabil standardul presei locale. Într-o perioadă în care Aradul nu avea facultate de jurnalism, Mihuţa însuşi era facultatea, ziarele lui erau şcoală de presă.
Este figură emblematică pentru jurnalismul arădean, poate unul dintre ultimii veritabili oameni de presă locali, ancorat în fenomen trup şi suflet.
Cum spuneam, plecarea sa de la Jurnalul nu poate rămâne fără ecou – accentuează trist austeritatea presei arădene”.
Cam asta spunea cineva care nu putea fi suspectat de vreun interes. Drept să spun, nu așteptam la niciun gest de la Mircea Țîșcă ori de la Adriana Barbu. Nici nu mă gândeam că ar putea sau ar trebui să facă un gest apreciativ. Îi știam deja destul de îndeaproape. Mă văd plecând spre acasă, în acea ultimă zi, de la redacția care era instalată în apartamentul, în bucătăria și în WC-ul Elei Falcă.. Am parcurs tot drumul pe jos, am urcat Pasajul Micălăcii, soarele, neașteptat de puternic pentru acel octombrie, mă izbea în cap. Transpiram. Eram aidoma acelui personaj, Meursault, din Străinul lui Albert Camus, care rătăcea pe plajă fără țintă, cu soarele bătându-l în cap. Trăiam acea goliciune, greu de priceput, a omului în fața unei situații absurd. Nu îmi plângeam de milă, să nu fiu înțeles greșit! Doar că nu înțelegeam, nu mă împăcam cu ceea ce au decis unii în privința zilelor mele care aveau să urmeze. Nici nu mă temeam că voi muri de foame. Știam că am minte și, atât cât îmi va da Dumnezeu sănătate, o voi scoate la capăt.
Coborând înspre Micălaca, pe pasaj, mă pufnise râsul. Mi-am amintit de o dimineață în care hâtrul de Marcel Canciu m-a sunat. „Măi, Tristane, uite trebuie să îți spun că cea mai citită de către mine, din tot ziarul Jurnal arădean, este Adriana Barbu. Măi, e atât de profundă, că am citit, împreună cu Elena, de trei ori articolul ei și tot nu l-am înțeles”. Marcel era răuț, dar nu era departe de adevăr. Nu coerența, nu argumentația, nu logica erau calitățile scrisului ei. Mi-am apărat colega, evident. Ei, „Căncioii”, pot depune mărturie. Și acum, grăbindu-mi involuntar pasul, pentru că drumul „curgea” la vale înspre Micălaca, mă întrebam: „oare, a meritat?”. Nu regret nimic din ce am făcut: așa consideram, că trebuie făcut. Și apoi, dacă aș regreta, la ce mi-ar folosi?!!
