LA CE MĂ GÂNDESC?

Tata se ocupase îndeaproape de educația mea. Am învățat să scriu, să citesc, să socotesc înainte de a avea șase ani. Erau serile lungi de toamnă, de iarnă, nu aveam încă lumină de la bec, ci de la lampa cu petrol, și el se ocupa de mine. Țin minte o după-amiază în care citeam ce scrie pe o cutie: „CHIBRITURI”. Citeam pe litere dar nu reușeam nicidecum să le „asamblez” la final în cuvântul cu pricina. Într-un târziu, spre ușurarea mamei și a bunicilor, am izbutit! Poți uita asta?

Într-o zi de toamnă, bunicul dinspre mama (locuiam în casa părinților mamei, împreună cu ei) m-a luat cu el, în Aradul Nou. Cred că era prima oară când depășeam „granița” și treceam Mureșul! Mergeam să cumpărăm un aparat radio. Cum aveam de acum curent electric, un radio era mai mult decât binevenit. Era un radio cu lămpi, vechi de tot, la care m-am curentat odată – nu îi funcționa scala și am vârât mâna prin spate să…. N-am murit, dovadă că am ajuns să vă spun toate acestea, dar m-a scuturat zdravăn de tot. Bunicul meu avea să se dedice radioului până a murit, în 1987. De cum se făcea ora șase, se apleca peste masă, cu urechea la radio (mereu alte radiouri) și asculta Europa Liberă. A început cu Dwight Eisenhower și Konrad Adenauer și a sfârșit cu George Bush și Helmuth Kohl, fiind unul dintre milioanele de români care i-au tot așteptat pe americani, dar nu i-au mai văzut venind. Bunicul acesta, deda Ghița, era un om tăcut, interiorizat. Terminase doar două clase, și acelea sub spectrul maghiarizării românilor, după legea lui Appony (Albert Apponyi, conte de Nagyappony, n. 29 mai 1846, la Viena – d. 7 februarie 1933, la Geneva, a fost un politician maghiar, scriitor, memorialist, ministru al învățământului în Regatul Ungariei). Bunicul meu era unul dintre cei șapte copii în casa lui Galea Gheorghe și a soției sale, și era nevoie de ajutor pe lângă casă. Acum o sută și mai bine de ani, bătrânul Galea, cumpărase loturi de casă pe strada Fabricii, așa se numea atunci strada noastră, pe care locuim și azi, și i-a așezat la locul lor toți cei șapte copii. Deda Ghița avea să lucreze la Astra Vagoane peste 30 de ani. Muncă grea. Ținea în brațe, opt ore pe zi, un ciocan pneumatic de nituit tăblăria vagoanelor. Îi admiram, când se spăla în curte, dezgolit până la brâu, mușchii, bicepșii. Două amintiri am cu el, dintre cele care m-au marcat în mod deosebit. Una, când a primit vizita surorii sale, tușa Mili, căsătorită în Glogovoț (Vladimirescu)). Se vizitau mai rar, ea fiind la Glogovoț, dar, altfel, toți frații țineau unii la alții. (Duminica, bunica mea, mama Marica, o femeie extraordinară, care îmi făcea toate poftele), lua o batistă curată, de un alb pe care nu-l mai regăsesc azi, punea în ea câteva bucăți de plăcintă și mergeam la neamuri, „pe goștie” – asta, apropos de cum ne căutăm astăzi, noi, neamurile. La Vladimirescu, mergeam cu „motoru”, cu trenul electric care alerga prin toată Podgoria Aradului. Dar văd că mă risipesc, aș spune multe, și spațiul nu mă lasă. Deci, se întâlnesc frații. Aveam treabă acolo, în cameră, așa că eram martor fără voie. Două ceasuri și mai bine au stat și s-au „înțeles” fără cuvinte, doar din suspine și oftaturi. Câteodată, mai și vorbeau: „Așa-i!”. Ce era așa, că nu se zisese nimic, doar ei știau. Dar jur că s-au simțit nemaipomenit împreună. A doua amintire de neuitat este ziua în care am venit acasă, după ce intrasem la facultate. Am intrat în curte. În dreapta, era casa, în stânga o parte a curții. El era la capătul casei. A venit spre mine, m-a îmbrățișat și plângea în hohote! Fără să scoată un cuvânt. Culmea ironiei, la el, cuvintele nu aveau valoare, erau fără sens pentru a comunica o simțire, o trăire.

Celălalt bunic al meu, dinspre tată, tot deda, tot Gheorghe (de aici, după cei doi bunici sunt și eu „un Gheorghe”, în buletin; și ca o curiozitate, ambele bunici erau Maria) era un om mai deschis spre viață. De câte ori mergeam la el, îl găseam întins pe pat, citind. Pe vremuri lucrase la vagonul postal, colinda țara, așa că avea timp să citească. Că stătea pe pat și citea, nu însemna că era leneș. Era om de frunte în Micălaca, avea pământ, cai, vaci, oi, livezi… Deținea vreo 2.200 metri pătrați loc de casă și jumătate din grădină era ocupată de vița de vie. Era maestru în cultura viței de vie! Făcea 600-700 de litri de vin în fiecare toamnă. O ducea bine, fuma, îi plăcea să și bea. Într-o zi, nu pot uita, o văd pe mama, venind de la stradă, agitată. „Deda Gheorghe a căzut la holdă, la sapă”! Eram prea crud să pricep cum s-ar fi cuvenit situația. A ajuns la spital. Medicul îl întreabă dacă fumează, „Fumez”. „Ei, dacă vrei să mai trăiești, trebuie să lași țigările”. „Le las”. „Bei?!”. „Beau. Am răchia mea, am vinul meu. Ce să fac cu ele?”. „Dacă zici că vrei să trăiești, lasă-le!”. Stă deda Gheorghe, cugetă ce cugetă și zice: „Apăi, domnule doctor, nici măcar un șpriț?!”. Doctorul: „Un șpriț ușor, da!”. Și din acea zi, bunicul meu nu a mai fumat, nu a mai băut apă, ci dintr-un litru de vin de-al lui, alăturând doi litri de sifon și-a făcut băutura zilnică. La 82-83 de ani era la sapă pe câmp, la CAP, iar în ziua în care a murit, la 85 de ani, umbla prin curte.

Îmi amintesc perfect atâtea alte lucruri. Bunăoară, când a sfârșit bunicul cu care stăteam, tatăl mamei. Am primit un telefon la serviciu cum că a paralizat, dar Pavel Aron, primul-secretar ne convocase la o ședință. Am stat ca pe spini. Uite, dovadă că îți amintești doar ce te marchează, habar nu am ce voia Aron. Cum s-a terminat, am ajuns acasă. Era al doilea atac cerebral. Merită să povestesc un amănunt de la primul. A căzut, salvarea la dus la spital. La Municipal. Acolo, medicii sau medicul și asistenta, nu am fost de față au (a) dat verdictul: „Dacă trăiește până dimineață, scapă”! Să vă spun ce a fost în sufletul bunicului meu, cum a petrecut el noaptea aceea? E inutil. Ce lipsă de tact să vorbești așa în fața unui bolnav care are nevoie de aportul psihicului pentru a învinge! Acum, după 11 ani, la al doilea atac, situația era mult mai gravă. Se dusese într-o anexă a casei să macine porumb, „să facă pisat” pentru puii de găină, și a căzut lucrând. Nu-l văzusem nici pe el în pat, pe parcursul zilei, niciodată. Erau oameni care dormeau doar noaptea. Acum, l-am găsit zăcând pe pat. Întors spre perete. Mereu scrijelea carpeta. Astăzi mă gândesc că poate voia „să scrie” ceva și eu, prostul de mine, nu am priceput. Dacă era așa, nu pot să mi-o iert.

Mă întorc în ani. Eram student în anul III. Am scris alor mei: „Aș vrea să îmi cumpăr o mașină de scris. Costă 2.300 de lei”. Ai mei împreună nu câștigau atât într-o lună. Nu aveau bani „puși deoparte”. Uneori, se mai împrumutau de la o vecină, ca să mă țină la facultate și să mai o și ducă, de pe azi pe mâine. Nu a trecut o săptămână și, prin mandat poștal, am primit banii”. Mi-am cumpărat un „Consul” mediu. Pot eu uita acea zi? Pot eu uita sacrificiul mamei și al bunicii? Apropos. Prin 1968 a apărut „Istoria artei”, în cinci volume, a lui Élie-Faure. Mama Marica a scos la bătaie 100 de lei, doar ea știe de unde, probabil s-a împrumutat, că la noi nu „zăceau” sutele de lei în casă și, de atunci, în biblioteca mea stă această capodoperă a scrierilor despre artă, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ea, mama Marica, de dragul meu, îmi făcea clătite la orice oră din zi și din noapte, adică și pe la 10-11 seara, dacă pofta mea de copil nesăbuit îi cerea. Pe patul de moarte, la 82 de ani, avea să-i mărturisească mamei mele: „Floare, te-am iubit mult, dar pe Tristan și mai mult”! Draga de ea!

Spuneți-mi care ați putea uita că vă întâlniți pe stradă cu un om, nu neapărat cu un prieten, dar sigur cu un om drag. Ne cunoșteam de atâta vreme! Pornisem de la redacție spre casă. Pieton. Trecusem de Biserica Roșie, el venea dinspre Cofetăria Libelula și trecuse de intersecție. Eram cu gândurile mele, așa că nu l-am observat decât atunci când drumul mi-a fost barat de un baston. Era scriitorul Florin Bănescu. Ne-am îmbrățișat, era plin de vervă. Am sporovăit vreme de vreo cinci minute. Florin era un om tare. Pierduse câțiva dinți, dar nu avea complexe – era genul scriitorului care exista prin scrierile sale, nu prin imagini retușate. Ne-am despărțit râzând. Era într-o joi, mai precis în 10 iulie 2003. A doua zi, aveam să aflu că Florin Bănescu a murit azi-noapte, în fotoliul din camera sa. Poți uita o asemenea întâmplare nefericită, un asemenea salt dinspre a fi spre a nu mai fi ? Nu poți !

Cam asta ar fi, în mare, o parte din tezaurul pe care îl port cu mine pe cărările, uneori rătăcite, ale vieții. Sigur, mai sunt destule. Bunăoară, uitasem cât m-a impresionat povestea bunicii mele, care, alături de mama, m-a crescut. A rămas orfană de la 9 ani. Erau cinci frați. Mama lor abia se descurca, dar frații erau UNA cu mama lor. Lucrau, o ajutau în gospodărie. Ei știu din ce trăiau. Simțindu-se datoare să participe la întreținerea casei, mama Marica s-a dus, la 14 ani, să se angajeze la Tricoul roșu. A mințit în privința vârstei, cei de la Tricoul s-au prins, dar au angajat-o, aflându-i povestea. De la Tricoul roșu avea să iasă la pensie. Prin 1990 a fost descoperită cu cancer la sân. O duceam la raze, la Oncologie. Într-una din zilele în care veneam spre casă, stăteam la semafor, la Pădurice, s-o luăm spre Micălaca. Brusc, îmi zice : „Tristane, eu mă dau jos aici, că acuș e două și trebuie să merg la lucru !”. O bulversaseră razele, dar eu am înțeles dincolo de efectul lor, că avea datoria în sânge și la 30 de ani de la pensionare, aceasta era încă activă ! Poate ar mai fi și altele de spus, viața fiecăruia este, la urma urmei un subiect de roman. Și sunt atâtea vieți care, înțelese, prelucrate de un scriitor cu har ar putea fi o ușă deschisă spre un Premiu Nobel ! A nu se înțelege că e vorba de viața mea, la urma urmei una oarecare. Sunt atâtea drame, atâtea cariere de succes în lumea asta largă ! Eu am trăit bune și rele, am făcut și destule greșeli, am făcut și lucruri bune, dar de cele mai multe ori am întins mâna unor oameni, i-am ridicat lângă mine, crezând că umăr la umăr ne vom împlini. Cum ați văzut, m-am mai și înșelat, dar mă consolez cu gândul că nu sunt nici primul, nici ultimul.