Recent, am fost la Timișoara. Constatare: acolo se respiră un alt aer. Nu e prima oară când simt asta. Am intrat și la Catedrala Metropolitană Ortodoxă. Am ajuns taman când se spunea Crezul ( la noi, la Micălaca, spuneam Credeul). Părintele care slujea a rostit primele cuvinte apoi credincioșii au preluat mărturisirea întru credință. Răsuna catedrala și a trecut prin mine un fior de emoție. Înălțător.
Dar nu despre asta voiam să scriu. În dreapta Catedralei, parcul cu alei străjuite de busturi. Busturi ale unor personalități care, într-un fel sau altul, au marcat viața comunității – de la primul administrator al orașului, de după turci, la alți oameni care au contribuit la ridicarea Timișoarei – administratori ai orașului, primari, oameni de știință, profesori universitari etc. Dincolo de gestul de eternă recunoștință față de marile personalități, înțelegi că acolo, la Timișoara germinează continuu (nu de azi, de ieri) o stare de spirit creativă. Timișoara mereu te surprinde plăcut. Acolo sunt Oameni care gândesc și acționează – fie că sunt parte a corpului administrativ, fie că vin din societatea civilă.
Inevitabil, m-am gândit la noi, arădenii. Aici, am avut mereu administrații anoste, oameni cărora parcă le era lene să gândească creativ pentru a ridica această urbe mohorâtă, cenușie. Nu am avut și nu avem în frunte oameni care să tragă comunitatea după ei. Sau oameni care măcar să se înconjure cu un grup capabil să gândească, să creeze, să acționeze. Aici, abia ne târâm, după cum bate vântul prin capul aleșilor noștri.
Tristan MIHUȚA
