CU PAVEL ARON

Pavel Aron a venit la Arad, pentru a prelua funcția de prim-secretar, în mai 1979. A venit într-o duminică, după-amiaza, fără să se anunțe. Și, curând, avea să dea de înțeles că „discreția” era un mod de lucru al său. Apărea unde nu te așteptai. 1979 a fost anul în care a retrogradat UTA, în iunie, după o lună de la venirea lui Aron. Cât a stat la Arad, Aron n-a fost „curentat” de fiorul stării de spirit numită „UTA”. De ce? Cred că, am mai spus-o, era un fricos. Venea de la Brașov, unde, la Steagul roșu, se lăsase cu arestări. Bani negri la club, tot felul de ilegalități… Antrenorul Proca, fost jucător la Steagul roșu, în perioada unor fotbaliști ca Hașoti, Seredai, Campo, Fusulan, David etc., a stat și el la răcoare o vreme. Așa că Pavel Aron a stat departe de fenomenul UTA, spre nemulțumirea arădenilor. De UTA aveau să se „ocupe” secretarii cu organizatoricul – Pavel Nadiu și, după el, Nicolae Angheloiu – dar nici ei nu s-au omorât de dragul UTA-ei.

Cu Pavel Aron mă întâlneam rar. Când mă chema, știam că nu e de bine. Am două momente cu el, pe care nu le pot uita. Primul, mă sunase tovarășa Salvina Marchiș, seara – „Mihuța, să fii dimineață la 7,30 la mine. Mergem la tovarășul prim”! Na, zic, în sinea mea. Mă miram că nu m-a chemat cu o zi înainte. Că apăruse în Scânteia un articol extrem de critic. Scris de Iosif Pop, care mă semnase și pe mine. Omul venise la Arad, cu gânduri pașnice. Era un orădean de treabă, rătăcit în București. Lucra la Scânteia, la Secția agrară. Ne întâlnim, era cazat la Hotelul Partidului, azi Hotelul Central, îmi spune ce planuri are și mergem la Direcția agricolă. Ne primește Nicolae Mihalache, directorul general. Ne ascultă intențiile, eu îi fac semn cu ochiul, să fie atent cu oaspetele. Pricepe, și ne face traseul. Primul popas la CAP Șiria, unde să servim și masa de prânz. Zicea că va vorbi cu președintele, să fie totul ok. Ne dă mașina, șofer era tatăl fotbalistului Adi Ungur, și plecăm. Ajungem la Șiria. La sediul CAP, aflat la vreo 200-300 de metri de primărie, poarta încuiată. Insistăm. Nimic! Momentul devenise jenant. Se enervează Pop și zice: „Tristane, uită de traseu”. Și am luat-o peste câmp, ne-am oprit unde se lucra, a găsit numai lucruri în neregulă, proastă organizare. Nimic din „indicațiile” tovarășului Nicolae Ceaușescu, transmise la ultima teleconferință cu prim-secretarii. La Moroda, ne întâlnim cu primarul, lângă sediul primăriei. Era îmbrăcat de sărbătoare și îl însoțeau alți câțiva bărbați. „Merem la o întâlnire cu muierile, să le învățăm să facă prunci, că se pare că nu mai știu”, zice el, pe un ton care se voia glumeț. Era o campanie cu natalitatea, declanșată tot de Ceaușescu… Numai că Iosif Pop n-a gustat gluma nesărată a primarului și l-a „trosnit” bine… A ieșit un articol în care Aradul nu arăta deloc bine. Așa că Pavel Aron m-a convocat, împreună cu tovarășa Marchiș, care, teoretic, era șefa mea.

Ne prezentăm, dimineața, la ușa primului-secretar, conform convocării. Romică Hațegan, tatăl arbitrului de fotbal, Ovidiu Hațegan, ne spune să așteptăm, că „tov. prim e ocupat cu repartizarea motorinei”. Salvina Marchiș era un „stup” de nervi, avea emoții. Mă certase că nu am avut grijă de Pop, că trebuia să îi spun ei, să fie totul în regulă etc. Agitată cum era, aruncă privirea pe reverul hainei mele. „Ce dracu e aia?”. „Aia” era o insignă a clubului Real Madrid. „Să o dai jos, imediat! Nu vezi că are coroană regală?”! Am refuzat să o dau jos. Era prea de tot. Avea tovarășul prim-secretar altă treabă cu noi, nu să se uite la insigna mea. Dar teama Salvinei Marchiș e sugestivă pentru teroarea quasigenerală, ca nu cumva să se „interpreteze”. În fine, intrăm. Aron era calm, mai calm decât mă așteptasem. „Ia zi, măi, Mihuța, cum a fost pe teren”. Îi povestesc. Pune secretara, să-l caute pe Mihalache. „Măi Mihalache, tu ești ca un fierăstrău, măi, când lucrezi bine, când lucrezi prost, ca dracu”… Și-l face albie de porci, amenințându-l că-l va trimite la un CAP. Marchiș plusează și ea, acuzându-l pe Mihalache, pentru că în felul acesta se scotea și pe ea din ecuația critică. Bineînțeles, Pavel Aron nu s-a chiorât la insigna mea. Cu totul altceva îl agasa…

Atunci, am scăpat relativ ieftin. A doua oară, era să o încurc rău de tot. Am scris un reportaj de la seceriș. Cei de la Scânteia îmi ceruseră să mai adaug și câte un aspect critic, că prea „defilam cu drapelul în vânt”. Adică, relatam doar aspecte pozitive, de teamă să nu-i supăr pe cei de la Partid. Îl iau cu mine pe Mihai Radu, directorul Direcției agricole, fost director la IAS Scânteia, apoi la Trustul IAS. Om cu experiență, specialist sadea. Toate bune, până ne oprim la Vinga. Acolo, trei combine nu au reușit să secere grâul de pe zece hectare, în patru zile. Se defectau, nu aveau piese de schimb etc. … Și scriu, la finalul articolului toate astea, concluzionând că Vinga face „notă discordantă” cu tot ce se întâmplă în campania de seceriș, în județul Arad. Nici nu apare bine articolul în Scânteia, că vine Dana Todor și mă scoate de la cafea. „Să-l sunați urgent pe tovarășul Hațegan”! Mi-a crescut pulsul. Îl sun. „Tov. Mihuța, haideți urgent la tovarășul prim”. Mă duc. Când intru în birou, îl aud: „O să văd, tovarășe Dincă… Uite, chiar acum intră în birou corespondentul ăsta, care s-a apucat să facă pe deșteptul”! Am înțeles, vorbea cu Ion Dincă, poreclit „Ion-de-te-leagă”, pentru că mergea cu cătușele după el prin județe (A fost, sau este?!, socrul lui Nicolae Badea, acționar la Dinamo București, până de curând). Probabil, Dincă îi spusese că nu e bine să se reliefeze că nu e totul în regulă, în campanie, că se supără TOVARĂȘUL! Și mă ia Aron în șuturi! „Ce e aia „notă discordantă”, mă?! Și chiar așa de bine te pricepi la agricultură?!”. Mărturisesc că, după atâți ani, mai pricepeam și eu câte ceva, în domeniu. Îi spun că am fost cu Mihai Radu, specialist, director etc. „Sunteți niște proști amândoi! O să îți dau o formație de combine să o conduci tu, dacă te pricepi așa de bine”… A continuat cu bălăcăreala și nu mai știu ce-a zis, nu-l mai urmăream. Mă gândeam că de-aș putea să scriu liber, ce vreau, ce gândesc, l-aș pune la punct cu sânge rece, l-aș face praf. Poate acum veți înțelege de ce, după 1989, am prețuit libertatea de a fi eu însumi și nu m-am vândut nimănui. Aveam să scriu doar ce gândeam și doar ce credeam. Era condiția ziaristului la care visasem, fără să știu, fără să sper, că o voi trăi vreodată!