Sâmbăta trecută, la Lidl, în jur de ora douăsprezece; aveam de cumpărat un pachet de făină, unul de zahăr și o sticlă de ulei, că i-au apucat pe-ai mei tartele cu vișine. Well, la ora aia cumsecade nu mai era absolut niciun pachet cu zahăr sau făină la Lidl Micălaca, iar pe paletul cu ulei mai erau fix două sticle de ulei de floarea-soarelui. Hm… Văd un angajat și îl rog să facă „refilu”, că n-am vreme de stat. Îmi zice: păi, au fost azi din fiecare câte un palet și jumătate; s-au dat. OK, zic, scotociți-vă degrabă de încă un palet, că iacătă-mă-s, cumpărătoare în așteptare. Păi, zice, atâta a fost pentru azi. Și s-a dus grăbit, cu pași de-ăia iuți, cum au mai toți de prin magazinele astea, de-ți vine să crezi că au făcut un curs, ceva, de umblat iute și cu pași mărunți prin măgăoaia de magazin… În fine, iau ce-mi trebuie de la magazinul de la colț, uit faza, asta e, însă mi se imprimase, totuși, pe undeva, că nu-i a bună ca un magazin de talia aia să aibă doar o cantitate strictă de produse care urmează a fi scoase la vânzare într-o zi.
DAR!!! Azi-dimineață devreme, intru, înainte de job, la Kaufland, să-mi iau ceva pită și-un iaurt. În fața mea, un ins avea în cărucior patru baxuri de bere. Casiera îi zice: „Vă rog să duceți două baxuri înapoi, se dau dăcât (sic!) două baxuri de persoană.” La auzul chestiei cu rația pe persoană, m-am activat, că-s tarată, maică, de pe vremea de tristă amintire, când orice se dădea „câte una, maxim două, să se-ajungă la toată lumea”. Și mă trezesc zicând: păi, e destulă bere la raft, de ce să dă cu porția? Casiera, habarnistă, zice liniar: nu pot să vă răspund, e politica firmei. Politica?, zic, ce politică? Unde ați scris mare și destul de sus că sunt mărfuri care se dau cu porția? Ei bine, așa cum vă puteți imagina, fata era mică și nu știa nimică. Ca să-l ajut pe beutorul de dinaintea mea, că dacă nu ne-ajutăm între noi unde-am ajunge?, i-am zis cetățeanului să urce două baxuri pe bandă, că-i zic fetei că-s ale mele și le plătesc cu banii lui, să poată pleca omul acasă liniștit, să-și facă petrecerea, că bănuiesc că n-a luat atâta bere ca să-i vină lactația. Case closed, DAR!!!
Din nou, DAR!!! Simt, cumva, iar când simt eu chiar se întâmplă ceva în jurul paranoicei mele persoane, că nu-i a bună. Sună a rație pe ici, pe colo, vreme în care noi stăm liniștiți și nu pronunțăm cuvântul „criză” nici de-ai naibii. V-aș ruga să fiți o țâră mai atenți, că tare-mi pare mie că ceva ceva se întâmplă cu toate astea și că plutește o problemă. Atentă cum sunt, dacă eu am observat două lucruri total inexistente până acum, vă asigur cu mâna pe portofel că nu-i ceva în ordine. Așa am simțit și cu 30 de ani în urmă, când era la modă un banc super-mișto, dar spus doar pe șoptite, că nu îndrăznea nimeni nici să pronunțe cuvântul „revoluție”; cică unul își nimicea Trabantul, pe marginea drumului, cu o bâtă de baseball. Oprește lângă el un tip și se apucă și el să dea cu o bâtă în Trabantul ăstuia. Proprietarul se oprește brusc și îl întreabă pe noul venit de ce naiba dă cu ciomagul în mașina lui? Ăsta, consternat, se uită mirat la ins și îl întreabă, cu ochii cât cepele: Păi, cum, n-a început?” Well, ferice de toți cei ce-au priceput bancul ăsta, eu am râs cu spume când l-am auzit.
Dar acum închei și vă-ntreb: nu vi se pare că începe ceva? Dacă nu tocmai o Revoluție, că avem destule pe cap, măcar o CRIZĂ de-o să ne batem pe-o pungă de sare? Hm? Niște păreri, vă rog, că dacă e numai în capul meu, îmi torn un vin și mă duc să mă culc.
Eugenia CRAINIC (fb)
