Așa cum „mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu gheața” (Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate), așa îmi amintesc eu, după zeci de ani, de dimineața aceea de duminică în care tatăl meu m-a dus la aeroport. Pentru 20 de lei, aveam să zburăm cu avionul, vreme de 30 de minute, deasupra Aradului. Minunată imaginea orașului văzut de sus. Străzile mi se păreau trase cu echerul meu din dotarea de școlar – niște drepte de-a lungul cărora casele se aliniau perfect. O geometrie de neuitat. La fel, îmi amintesc de taberele gratuite în care am fost, ca elev. Poieni-sat, trei săptămâni, Poneasca și Vărădia de Mureș, câte două săptămâni. Sau de vizitele prin fabrici. În anul al treilea de facultate, tot gratuit, am fost duși într-o vizită prin țară. Am văzut Combinatul chimic de la Pitești, Fabrica de confecții de la Sibiu, Combinatul Siderurgic din Hunedoara, Mina de la Petrila, Hidrocentrala Porțile de Fier, Electroputere Craiova, Întreprinderea de osii și boghiuri din Balș, Combinatul de aluminiu Slatina, Hidrocentrala de la Vidraru ( unde, ca și la Porțile de Fier, am coborât în sala turbinelor, la 120 m în subteran), Și fără să vreau mă gândesc că pe atunci se făceau mai multe pentru copii, pentru tineri. Știu, veți zice că se făcea propagandă comunistă. Poate. Dar am rămas doar cu cântecele din tabără, cântece „necomuniste” pentru copii, cu imaginea unor mari unități industriale. Și am mai rămas cu amintiri care, iată, nu se uită. Și totul, cum spuneam, pe gratis. Sau pentru cel mult 20 de lei, cât făcea un zbor deasupra Aradului.
Tristan MIHUȚA
