Încă de când eram mică, am observat că oamenii, atunci când vorbeau despre sunetele scoase în anumite împrejurări, le alocau acestora proiecții unice, cuvinte care nu existau nicăieri, dar care, prin uz, au ajuns să fie cunoscute de mai toți. Astfel, când ziceai „zdringhi-zdringhi”, de la cel cu țâța-n gură, pân’ la cel cu barba sură știau că vorbești de sunetul scos de cei ce cântau la chitară sau la vreun instrument cu coarde; ziceai „ținghi-linghi”, era clar că vorbeai de sunetul scos de ceva clopoțel; clopotul însă sau talanga de la gâtul vacilor făceau „talanga-balanga”; toaca „taca-taca”, mașina de scris „țaca-țaca” și așa mai departe. Azi dimineață însă, la magazinul comunal, am mai auzit una bună, pe care mă gândesc că ar fi trebuit s-o știu, având, după părerea mea, o conotație profund filologică. O bătrână se plângea de faptul că moșul ei nu mai poate face mai nimica, fiind beteag; așa că „stă cât e ziua de lungă pe trepte și dă din gură ștorfo-morfo, că nu-l înțelege nici dracu’”. Mi-era clar că doar molfăitului în gol (și cu un oarecare sunet) i-ar putea zice cineva „ștorfo-morfo”. Mă rog… „morfo”, dar poate nu și „ștorfo”. Că „morfo”, până la urmă, ar avea de unde să vină, lingvistic vorbind, doar cine n-a auzit de morfologie… „Ștorfo” însă… habar n-am. Oare ce-o fi bălmăjind omul ăla acolo, de i se pare nevesti-sii că gângăveala lui aduce a „ștorfo-morfo”? În fine, pun expresia la index, s-o mai „molfăi” puțin.
Da, și la Vladimirescu sunt 42 de grade. Ce, voi la 42 de grade nu vă gândiți la chestii de-astea? Dar… de care?
Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here