97 de ani de la moartea lui Ioan Slavici, un moment de reflecție asupra dreptății și conștiinței

Ctitorul mândriei şi al conştiinţei de a fi român, Ioan Slavici, nu şi-a pierdut nicio clipă nici demnitatea de jurnalist și nici pe cea de scriitor.

Slavici, deşi a reușit să biruiască timpul prin scrierile sale, încă rămâne aruncat de istorie undeva, în spatele gării din Panciu, iar nedreapta şi strania lui victimizare încă rămâne secretă şi din cauza indiferenţei tradiţionale a românilor faţă de istorie. 

”Scriitorimii nu-i pasă, lumii nu-i pasă. Şi-atunci, cu ce vreţi să începem curăţenia în societatea românească de azi?”

Miercuri, 17 august 2022, s-au împlinit 97 de ani de la moartea scriitorului Ioan Slavici, prozator, dramaturg, memorialist, jurnalist și pedagog, membru corespondent, din anul 1882, al Academiei Române.

Ioan Slavici s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848 și a fost cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei, care provenea dintr-o familie de cărturari şi ai lui Savu Slavici care a fost meşter cojocar, o meserie des întâniă în acele locuri.

Ioan Slavici a fost închis de mai multe ori, atât în România, ca presupus spion austro-ungar, cât și de Austro-Ungaria ca presupus naționalist român.

Slavici spunea despre copilăria sa următoarele: „Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.” 

A frecventat şcoala „greco-ortodoxă” din satul natal – primele trei clase primare, între anii 1854 și 1858, avându-l dascăl pe D. Vostinari, apoi a încheiat școala primară la Arad, după ce a repetat clasa a patra, unde a învățat limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic.

Între anii 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari dificultăţi, cauzate de educaţia într-o limbă străină. Tot acum a devenit membru al Societății de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu.

În anul 1865 s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, iar în anul 1866 a participat la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia „Răsunet” a lui Andrei Mureșanu.

Între 1867 – 1868 s-a înscris, ca elev particular, la liceul maghiar din Arad, a promovat examenul clasei a VIII-a, dar nu s-a înscris la timp la examenul de maturitate, dar îl va trece cu brio la Satu Mare.

S-a împrietenit cu Mihai Eminescu, student şi el în capitala Imperiului habsburgic, o prietenie care îi va lega pentru tot restul vieţii.

În anul 1871, a debutat în revista „Convorbiri literare” cu comedia „Fata de birău”, iar la 15 august 1871, împreună cu Eminescu, a organizat serbarea panromânească de la Putna, după ce a pus bazele Societății Academice Sociale Literare „România Jună”.

A fost redactor la ziarul ”Timpul” (1877-1880), alături de Mihai Eminescu (din octombrie 1877) şi de I.L. Caragiale (din ianuarie 1878).

În anul 1873, a ocupat funcția de secretar la Episcopia din Oradea şi a scris nuvela „Popa Tanda”. La finalul anului 1874, s-a stabilit la București, unde a lucrat ca secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul, iar în anul 1875, s-a căsătorit cu Ecaterina Szöke Magyarosy şi a scris nuvela „Scormon”.

Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, a editat revista „Vatra”, în același an, 1875, a scris comediile „Toane sau Vorbe de clacă” şi „Polipul unchiului”, iar un an mai târziu, drama istorică „Bogdan Vodă” şi nuvelele „La crucea din sat”, „Crucile roșii” şi „O viață pierdută”.

A călătorit, apoi, la Viena şi Budapesta, iar în toamna anului 1877 (până în 1881), a fost numit de Titu Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti – unde a predat limba română și filosofia -, perioadă în care a fost și redactor la „Timpul” (unde a fost coleg cu Eminescu și Caragiale).

În anul 1880, a scris nuvelele „Budulea Taichii” şi „Moara cu noroc”, în anul 1882, fiind ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1884, a publicat nuvela „Pădureanca”.

În același an s-a stabilit la Sibiu, unde a pus bazele ziarului „Tribuna”, în care va scrie articole cu scopul de revendica drepturile românilor. Drept urmare, autoritățile maghiare ale vremii i-au intentat 5 procese de presă, ultimul ducând la condamnarea sa la un an de închisoare (1888-1889), ulterior curtea de juri punându-l în libertate.

În anul 1888 a scris drama istorică „Gaspar Graziani”, între anii 1888-1889, lucrarea de memorii „Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr”, în anul 1890, lucrarea „Școlile noastre sătești”. În anul 1892 a devenit cetăţean român. În anul următor a scris cursurile „Estetica” şi „Literatura poporană”, iar în 1894 a încheiat romanul „Mara”. A înființat și a colaborat cu reviste ca „Minerva”, „Buletinul armatei și al marinei” şi „Ziua”.

În anul 1903, a scris volumul de memorii „Serbarea de la Putna”, în acelaşi an a primit premiul Academiei Române, iar un an mai târziu a scris lucrarea „Așezarea vorbelor în românește”.

În anul 1919, după încheierea războiului, după reîntoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici a fost arestat din nou, fiind judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar va fi eliberat în cursul acelaşi an.

La data de 24 februarie, Societatea Scriitorilor Români, absolut insensibilă la calvarul lui Slavici şi al lui Arghezi, s-a reunit în foaierul Teatrului Naţional, unde „a descărcat vechiul comitet de gestiunea sa şi a ales un nou comitet”, precizează  ziarul „Luceafărul” din 15 martie 1919, fără a spune absolut nimic despre drama bătrâneţilor lui Slavici.

După mulți ani de procese şi detenţii în închisori, obosit de existenţa agitată, Slavici şi-a căutat refugiul la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria care se asemăna cu Şiria natală.

La 17 august 1925, Ioan Slavici a plecat la Domnul, în casa fiicei sale din Crucea de Jos, Panciu, fiind înmormîntat la schitul Brazi – numit şi „de la Cruce” –, de lângă oraşul Panciu, cea mai importantă ctitorie a Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie. În memoria sa, pe piatra funerară, cuvintele lui Gala Galaction îi aduc un omagiu și au menirea de a-i reda locul cuvenit nu numai datorită scrierilor pe care ni le-a lăsat, ci și datorită calităților umane deosebite: ”rară înțelepciune și superioară îngăduință”. 

Este trist pentru că Ioan Slavici a avut atât de mult de suferit pentru iubirea sa față de poporul român. Cu toate că a fost un admirabil  jurnalist și scriitor, obişnuit fiind să-l găseşti aplecat asupra studiilor istorice excepționale, a fost marginalizat pentru că a reușit să fie un excepțional lider de opinie al acelor vremuri. 

Grăitoare pentru anii de suferință ai marelui scriitor sunt cuvintele avocatului lui Dem. Teodorescu Cancicov, despre stupidul proces, „Justiţia aceasta e ca o pânză de păianjen, în care insectele slabe cad prinse şi mor, iar cele puternice o sparg şi fug în lume”.

Ciprian Demeter