O vineri neagră – 4 martie 1977
Viața fiecăruia dintre noi, bună, rea, este un roman. Depinde cine îl scrie, dacã îl va scrie. Sunt capitole în acest „roman”, la unii mai multe, la alții mai puține, dupã soarta fiecăruia, cu fericire, cu drame, cu dezamãgiri, uneori venite dinspre cei pe care i-ai îndrãgit, alteori de la cei cărora le-ai întins o mânã. Le-am trãit pe toate!
Ați avut vreodată întâlnire cu moartea? Eu, da. Eram la Muzeul județean, muzeograf. Unuia de la partid îi venise gândul cel rãu, sã mã trimitã la televiziune, la emisiunea „Cel mai bun continuã”, a lui Ion Mustațã. Să reprezint județul. Nu am vrut, dar au fãcut presiuni, iar Nicolae Roșuț, directorul Muzeului, mã implora. Nu eram membru de partid, deși aveam 27 de ani aproape, pentru cã eram „intelectual”, iar rândurile partidului erau îngroșate de muncitori, de cei cu școalã profesionalã și, dacã se poate, cu liceul la seral. Ce puteau sã-mi facă? Până la urmă, accept, la insistențele lui Nicolae Roșuț, pe care îl prețuiam.
Merg cu trenul, la București, în seara de 3 martie. Ajung acolo, obosit, nedormit. Trec pe la Televizune. Mã cazez și mã duc la Biblioteca Centralã Universitarã, sã mai studiez ceva din bibliografia sumarã, transmisă de cei de la TVR. A doua zi urma să plecăm spre Vaslui, tot „echipajul”.
Seara, cobor la restaurant, la Hotel Parc. Mănânc ceva, mai eram cu două persoane la masã, apoi plătim. Deodatã, simt o trepidație. Cum stãteam lângã geam, trag perdeaua. Credeam cã trece un utilaj greu. Nu era șosea, așa cã nici utilajul nu era. Am sãrit de pe scaun și am strigat: ”Cutremur!”. Apoi, a început teroarea, nebunia. S-au stins luminile. Pãmântul uruia groaznic, se mișca și aveam senzația cã sunt pe valuri, pe vapor. Hotelul trosnea din toate „încheieturile”. Am nãvãlit toți spre ieșire, așa orbește pe întuneric. O beznã ca smoala! Ne cãlcam. Atunci am zis, în sinea mea, într-o fracțiune de secundã, „uite, așa se moare”. Trãgeam unii de alții, ne luptam sã gãsim ieșirea, și ca sã fie și mai dramaticã lupta disperatã pentru viațã, ne-am întâlnit, cei din restaurant, cu cei care fuseserã în braserie – pe atunci, restaurantele erau ticsite cu oameni. Nu se pot descrie momentele acelea de groazã. Pânã la urmã am câștigat lupta cu moartea, am ieșit și am fugit la vreo 50 de metri de hotel. Naiv, credeam cã hotelul se va prãbuși pe o parte. Nicidecum. Toate clădirile s-au prăbușit precum un castel de cărți. Peste vreo două ore, m-a umplut frigul rău de tot. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus în camerã, să iau paltonul Abia am deschis ușa. Televizorul, mobila o blocau. Am coborât și am stat toți în holul hotelului, fără sã închidem ochii. Dimineața, după a doua noapte nedormită, am luat Bucureștiul la pas. Toate clãdirile afectate se prăbușiserã precum un castel de cãrți. De sub dărâmături erau scoase trupuri zdrobite, colorate în roșu, de sânge.
Povestea e mai lungă. Acasă nu știau nimic de mine etc. Trenurile nu circulau, telefoanele nu funcționau… Până la urmă am ajuns acasă viu, dupã trei zile. În gară, tata era de serviciu, m-a îmbrățișat și plângea ca un copil – fiul lui era viu, trăia! Așa s-a încheiat un capitol din viața mea, cu voia și cu grija lui Dumnezeu. Și, tot cu voia Lui, au urmat alte capitole. „Romanul” nu s-a încheiat acolo!
Tristan MIHUȚA
Foto: RFI România