ÎN TOT ȘI ÎN TOATE EXISTĂ UN SFÂRȘIT

Era dimineața, pe la ora 9, când am intrat în San Francisco. De data aceasta, Golden Gate se arăta în toată măreția sa. Ceața și frigul de acum două zile puteau părea incredibile, dacă nu le-am fi văzut, simțit pe propria piele. Ne oprim într-o parcare de lângă Golful ce poartă numele orașului. Eram aproape de capul de linie al faimosului tramvai pe cablu, care străbate micile „dealuri” de pe străzile orașului. Nu ezităm nicio clipă și urcăm, dornici să străbatem un drum secular, cu un vehicul la fel de „bătrân”. Vatman era un negru, îmbrăcat după stilul epocii apuse. Din când în când, trăgea de o curea și țignalul ne transpunea și el în ambientul unor vremuri de mult apuse. Este minunată senzația creată de acele repetate coborâri și urcări ale pantelor. Lăsăm tramvaiul la celălalt capăt și pornim pe jos, să putem spune, când vom vedea orașul în filme americane, uite și pe aici am fost, am călcat, am atins, am respirat… Sunt momente când ai lua cu tine nu doar amintirile, trăirile dintr-un anumit loc, ci și materialitatea locului, dacă s-ar putea.

Ne plimbăm, privim, bem o bere, că se făcuse cald de-a binelea, și ne dăm seama că nu am văzut ceva: Alcatrazul! Așa că traversăm din nou Golden Gate, luăm o curbă la stânga și ne oprim pe marginea Golfului, pe pământ cu iarbă sălbatică. Alcatrazul, insula care a dat și numele înspăimântătoarei închisori de maximă securitate, se desfășoară în fața noastră, la 2,25 kilometri. Astăzi, Alcatrazul este un punct turistic. L-am privit preț de câteva minute, ca apoi să exclam: „deci, ăsta e!”, gândindu-mă la scenele de film în care apăreau Alcatrazul și fioroșii săi pușcăriași, ale căror oase se „muiau” în caznele de acolo. Cu Alcatrazul încă pe retina, plecăm spre Los Angeles, pe un drum de coastă, de data aceasta. După ce rătăcim traseul de vreo două ori, ajungem cu bine în L.A. Aveam sentimentul că am ajuns acasă, într-atâta mă obișnuisem cu locul, după o lună de ședere.

Cum România ieșise din competiție, mă mai interesa doar finala. Să vezi o finală, pe viu, de la masa presei, ce puteai să îți dorești mai mult?! Îmi aminteam de primul meu contact cu o finală. Era în 1962. Juca Brazilia contra Cehoslovaciei. Ascultam meciul la radio. În pauză, tata, care stătea și el cu urechea lipită de radio, m-a trimis la birtul din colț, să-i cumpăr țigări. Am fugit cât am putut de tare, ca să nu pierd o secundă din meci. Și nu am pierdut. Brazilia a învins cu 3-1. Și astăzi țin minte formația „verdeoro”, cum i se mai spune selecționatei braziliene, pentru că, mi se părea mie, toate numele jucătorilor aveau o rezonanță aparte, maiestoasă: Gilmar – Djalma Santos, Mauro, Zozimo, Nilton Santos – Garincha, Zito, Didi – Amarildo, Vava, Mario Zagallo. Pele nu a jucat, fiind accidentat. Dacă atunci „vedeam” meciul cu ochii mei de copil, acum, iată, o să văd o finală pe viu! De-adevăratelea!!

Dar până la finală, am participat la două evenimente. Mai întâi, pe 14 iulie, de Ziua Națională a Franței, am fost la Primăria orașului Beverly Hills. Acolo, pe gazonul imens din spatele Primăriei (City Hall), Federația Franceză de Fotbal invitase oficialitățile fotbalului mondial (FIFA) și ziariștii acreditați la World Cup ’94 la o „reuninune tovărășească”. Dincolo de sărbătoarea lor națională, francezii mai aveau un motiv temeinic pentru organizarea evenimentului: următoarea ediție a Turneului Final al Campionatului Mondial de Fotbal, cea din 1998, urma să fie găzduită de Franța. După câteva spiciuri, al lui Michel Platini și al unei doamne ministru a Tineretului și Sportului, o franțuzoaică blondă, suplă, frumoasă, al unui oficial FIFA, Josef Blatter?, nu sunt sigur, ne-am retras care încotro, în grupuri, ca să socializăm. Toți eram cu paharul de vin roșu, franțuzesc, în mână. La un moment dat, Constantin Alexe, de la Gazeta sporturilor, îmi prezintă un domn, mai scund, rotofei, trecut de 60 de ani — Nicolae Munteanu, de la Radio „Europa Liberă”. De câte ori nu l-am ascultat și, acum, iată-l și pe el, în carne și oase! Întindem și susținem un dialog despre fotbal, despre țară, când mă întreabă brusc: „Îl știi pe ăla de acolo?”, și mă ajută să identific persoana despre care vorbește. „Nu-l știu”. „E Gyorgy Szepesi sau Szepesi Gyorgy, cum își scriu ei, ungurii, numele”. Îi spun că îl știu din auzite, că era proverbial cum înflorea relatările sportive, că un șut departe de poartă era la el „milimetricuș”. Și Nicolae Munteanu mă duce la el. Mă prezintă, că sunt din Arad, România. Szepesi mă ia pe ungurește, apoi, văzând că nu îi știu limba, vorbim în engleză, chestiuni banale, de complezență.

Se însera. Mirosul gazonului binecuvântat de rouă îmi amintea de mirosul ierbii de pe câmpul din marginea Micălăcii, unde mingea de fotbal mi se uda de două ori pe zi: întâi, de roua dimineții, apoi de roua serii. Tempora!… Întâlnirea avea să se încheie pe la ora 23, după un spectacol și o paradă a modei.

Al doilea eveniment a avut loc la Hotelul Ritz, din Pasadena. Cei de la FIFA organizaseră o conferință de presă cu protagoniști de seamă: celebrul Pele, sir Bobby Charlton, antrenorul francez Gerard Houllier etc. În sală, s-au adunat vreo 150 de ziariști, din mai multe țări. Organizatorii, neinspirați, au așezat, pe niște mese din spatele sălii, numeroase platouri cu mâncare. Mare greșeală! Jumătate dintre ziariștii prezenți s-au repezit la platouri. Putea Pele să vorbească, să spună lucruri interesante, puteau sir Bobby Charlton și Gerard Houllier să emită judecăți de valoare despre jocurile de la Turneul Final, că mâncarea era mult mai atractivă. Și, vă rog să mă credeți, nu erau ziariști români acolo, la mese, înfulecând, cu dosul la „prezidiu”. Erau alții și mai flămânzi, unii din țări cu pretenții. Rușinos moment. Sau, cel puțin, așa mi s-a părut.

L.A. devenise în ultimele zile, cu adevărat, orașul fotbalului mondial. La Los Angeles Convention Center aveau loc, de câteva zile, fel de fel de manifestări sub genericul „Soccerfest”. Pe acolo aveau să treacă, nu doar ca vizitatori, Placido Domingo, fostul mare boxer Sugar Ray Leonard, fotbaliști precum americanul Paul Caligiuri sau camerunezul John Milla etc. Mă duc și eu, împreună cu Florin Boeru. Ne învârtim de colo, colo, și ne oprim să cumpărăm niște tricouri. Eu iau doar două, unul al azzurilor italieni, unul al Mexicului, pentru că erau originale și foarte scumpe (60 de dolari bucata). Când, ce văd, pe cine văd?! Pe sârbul Bora Milutinovici, antrenorul selecționatei SUA. I-l arăt lui Florin, care pune pe umăr, imediat, camera de filmat. Îl abordăm, îi spunem că suntem din România, din orașe apropiate de Serbia. Pare să se bucure că dă nas în nas cu niște „vecini”. Zice: „România, foarte bună echipă, dar Iordănescu nu este un bun antrenor”. Aveam să mărturisim asta mai multor gazetari români, dar Mircea M. Ionescu nu voia să creadă că Milutinovici a putut să spună așa ceva, îndoială pe care a inserat-o și în cartea sa, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o!”. Dar noi, eu și Florin, avem proba adevărului — CD-ul, pe care am „translatat” înregistrarea de pe casetă.

17 iulie. Ultimul act. Ziua finalei Italia – Brazilia. Plecăm la stadion de dimineață, dar traseul este infernal. Mergem bară în bară. Autobuzul nostru, cursa specială, este arhiplin. Abia respirăm. Noi, nu și ziariștii brazilieni, alți sud-americani, care transmit prin intermediul telefoanelor mobile de parcă meciul era în toi. Toți aveau un formidabil debit verbal. După o vreme, încep să intru în panică. Ambuteiajele sunt tot mai frecvente iar polițiștii americani sunt depășiți de situație. Mă tem că voi pierde o bună parte din finală. Dar nu, ratez doar miniconcertul lui Whitney Houston. Am luat loc la masa presei cu cinci minute înainte de primul fluier al finalei.

Finala? Un joc mediocru. Și nu e de mirare. Nici Brazilia, nici Italia nu au strălucit la Mondialul american. Ba, Italia era gata-gata să plece acasă de timpuriu, să nu ajungă nici în semifinală. În finală, a fost 0-0, după 120 de minute, ca la penalty-uri să câștige Brazilia. De la italienii au ratat nume mari — Baresi, Massaro, Roberto Baggio. Așa că ce să mai zicem de Dan Petrescu și de Belodedici?! Se întâmplă și la case mai mari. Eu ținusem cu Italia și, ca la atâtea alte finale, echipa cu care am ținut a pierdut. La Centru de presă a fost ca pe stadion. Abia am găsit un loc să scriu ultima corespondență și să o transmit în redacție.

A doua zi, am plecat la Chicago, de unde trebuia să luăm, peste două zile, avionul spre casă. În Chicago, aceeași căldură năucitoare. Nu mi-am dat seama ce temperatură este, în scurtele ieșiri din aeroport în taxi, din taxi în hotel. Cert e că am pornit cu sacoul pe mine. Mare greșeală! — afară era ca în saună. În fața hotelului, Parlament parcă se numea, la vreo 200 de metri, se întindea Lacul Michigan. În dreapta, cum ieșeai din hotel, se vedea Stadionul. Am luat-o spre lac. Am mers cât am mers și i-am propus lui Florin să ne întoarcem. Înainte de-a ajunge la hotel, dăm peste The University of Chicago, unde a predat Mircea Eliade, începând din 1957. Mă gândeam că și noi, pigmeii, călcăm pe unde a călcat dumnealui, marele Eliade. Măcar atât.

A doua zi am dat o raită prin oraș, am văzut Bursa din Chicago, am admirat panorama orașului din turnurile Sears Tower, adică de la o înălțime de 527 de metri. Am făcut niște cumpărături, mici cadouri pentru cei de acasă și am pus punct aventurii americane. Pentru că așa e în viața aceasta, totul are un sfârșit, fie că e vorba de o stare de bucurie, fie de un supliciu, fie de viața însăși.