Mi-e dor de tot ce a fost frumos în viața mea. Mi-e dor de copilărie, de zilele fără griji, de joaca pe stradă – de dimineața până seara. Mi-e dor de pita cu unsoare pe care, din grabă pentru a pleca pe stradă, o luam cu mine. Niciodată cartofii noi, fripți, nu or să mai aibă gustul de atunci. Nici salamul italian pe care îl mâncam gol, atât de bun era. Mi-e dor de zilele când învățam să merg cu bicicleta tatei pe sub rudă, că eram mititel încă. Mi-e dor de jocurile de fotbal de pe câmpul Micălăcii, de mingile „adevărate” de fotbal pe care mi le cumpăra tata la fiecare an școlar, drept mulțumire că luasem premiu.. Mi-e dor de trăirile din ziua în care am fost făcut pionier – am plecat la joacă, în naivitatea mea, cu cravata la gât, sperând că mă vor admira vecinii. Mi-e dor de tovarășii de joacă, de prietenii mei – mulți nu mai fac umbră pământului, alții viețuiesc te miri unde, pe Terra. Mi-e dor de ziua în care le-am spus alor mei că am intrat la liceu, mai apoi că am intrat la facultate. Mi-e dor de franzeluța de 1, 25 lei, de cornurile de 25 de bani, de laptele bătut, de sana pe care le găseam lângă Burza, la primul lacto-bar din Arad. Mi-e dor de copilăria mea!
Mi-e dor de anii în care copiii mei s-au născut, de perioada în care erau mici și îi purtam cu mine peste tot, în vacanțe la mare, în Deltă, la Moneasa, la Buteni, mai exact la Zugău, unde din Crișul Alb se separa Canalul morilor – mergeam acolo în multe, multe weekenduri. Pe atunci, copiilor nu le dădeam teme în vacanțe, îi lăsam liberi, așa cum mă lăsaseră ai mei.. Mi-e dor de ziua în care s-au căsătorit, de trăirile zile în care s-au născut cei doi nepoți ai mei, Alexandru și Rareș Andrei.
Mi-e dor de bunicii și de părinții mei. Niciunul, niciodată nu mi-a spus „te iubesc” dar mă iubeau, făceau totul pentru mine, cât au trăit și au trăit cu mine și bucurii și zile triste, că viața nu e doar roz.
Pe scurt. MI-E DOR de tot ce am trăit frumos, cu bucurie și cu mulțumire în sufletul meu.
Tristan MIHUȚA
