ADEVĂRUL, SFÂRȘIT DE POVESTE

La începutul lui septembrie 2005, eram în Italia. Cred că vedeam pentru a 13 ori a 14 oară această țară. Ciudat, în Italia mă simțeam ca acasă. Parcă într-o viață anterioară trăisem acolo. Și limba italiană am învățat-o ușor și repede. E drept, mă ajutau cei patru ani de limba latină, cei opt ani de franceză plus multele similitudini dintre limba română și cea italiană. Țin minte că m-am distrat teribil când am aflat că în italiană „cutie” înseamnă „scatola”. Mi-am adus aminte de bunicul meu, deda Ghița, care zicea cutiei „șcătulă”. Rădăcina era, așadar, comună. Eram în Italia și gândul îmi stătea doar acasă, la negocierile cu Iosef Kogler. O sunam pe Magda, cuscra mea, pe care eu am adus-o la Adevărul cu mulți ani în urmă, și de două-trei ori pe zi să aflu dacă sunt noutăți. Kogler tot urca oferta, încât ajunsese la 5.000 de euro pe parte socială. După mine, era încă puțin. Ar fi trebuit să primim fiecare măcar câte 6.000 de euro pentru o parte socială, cât primise Nicu Cojocaru. Înainte de a pleca în concediu, am vorbit cu Mircea Dorgoșan să nu cedeze sub 6.000 de euro/parte socială. Austriecii erau așa de obsedați să ne cumpere, încât ar fi dat și mai mult. Am revenit din concediu și încă nu se bătuse palma cu ei. Oferta a urcat la 5.200 de euro, pentru o parte socială. Mircea Dorgoșan și Ștefan Tabuia începuseră să ne lămurească să acceptăm acest preț. Mi se părea ciudat să nu vrea să lupte pentru un preț mai bun, câtă vreme era loc de negocieri. Nu vreau să îmi fac păcate, dar sunt sincer: i-am suspectat, pe ei și pe alții, de o înțelegere în interes personal, cu austriecii. Cum adică să nu vrei să-i „storci”, când ei te voiau cu orice preț? Ce o fi fost în culisele negocierilor, ei și Bunul Dumnezeu știu. Cert este că am vândut la acest preț, deși se putea mai bine. Și la fel de cert este faptul că Ștefan Tabuia își negociase vânzarea, la prețul respectiv, pentru a ocupa funcția de redactor-șef. Ceea ce s-a și întâmplat. Că Dorgoșan ori alții au mai primit un bonus ori ba, nu știm. Putem bănui, din moment ce s-a cedat așa de ușor, dar, repet, probe nu sunt. Să fi fost doar prostie? Poate. Adevărul avea să fie vândut pentru circa cinci milioane de euro.

Vânzarea a produs schimbări radicale în ziar. Mulți dintre asociați (Dorel Zăvoianu, Mircea Dorgoșan, Alexandru Chebeleu, Ioan Babău, Alexandru Țurcanu, Marcel Canciu, Mircea Contraș etc.) au ales să plece. Unii, pentru că știau că nu mai au viitor acolo, deoarece statutul de asociat tocmai fusese pierdut și societatea nu le mai putea asigura sinecura. Alții, pentru că erau conștienți de valoarea lor ca ziariști și au preferat să plece, decât să fie dați afară. Eu fusesem „în cărți” să fiu numit redactor-șef. M-au sunat mai mulți să mă felicite anticipat. Printre ei, Lizica Mihuț și Nicu Cojocaru (Nicu era apropiat de Andreea Lukic, și de acolo avea informațiile). N-a fost să fie. Surpriza s-a numit „Ștefan Tabuia” și atunci toți au înțeles de ce Tabuia făcuse lobby în favoarea austriecilor, atât pentru a vinde, cât și pentru a accepta un preț mult sub 6.000 de euro/parte socială – își negociase postul, contra serviciului de convingere a asociaților să vândă. Pentru director nu știu să fi fost mai mulți candidați. A fost numit Mircea Țîșcă, după ce tot el solicitase acest post.

Au fost decizii dezastruoase pentru ziar. Oameni preocupați doar de interesele personale, de buzunarul propriu, flămânzi după bani luați din nemuncă au ajuns să preia frâiele. Ștefan Tabuia, bunăoară, avea să fie dat afară de la Adevărul după nici patru luni de la numirea în funcția de redactor-șef. Aservise ziarul lui Gheorghe Falcă, primarul Aradului, la modul ordinar, penibil, grețos. Ajunsese să meargă cu unele articole la biroul primarului, ca acesta să vadă dacă nu cumva apariția lor îi va produce un disconfort domnului Falcă. Asta s-a aflat curând de către noua stăpânire și domnului Fane Tabuia i s-a sugerat să-și dea demisia, pentru a nu suporta rușinea de a fi dat afară. Cu un tupeu nemaipomenit, a doua zi dimineața, Ștefan Tabuia spunea plenului redacției, întrunit în „biroul economic” că a decis să se retragă! Or, toți știam că fusese trimis la plimbare pentru că îi prezentase, cu o seară înainte, primarului Falcă, ce urma să apară a doua zi în ziarul Adevărul. Eu cred și azi că Tabuia a fost vânat și se aștepta doar prilejul de a fi înlăturat. Austriecii au înțeles cu ce om, cu ce caracter au de-a face încă din vremea negocierilor și l-au disprețuit. Și-au respectat promisiunea, aceea de a-l numi redactor-șef, pentru serviciile aduse, dar cu prima ocazie l-au înlăturat din redacție. Trădătorii nu obțin niciodată respect, nici măcar din partea celor pentru care a trădat. Iar Tabuia nu s-a gândit la asta. Amărâtul!

Ziarul era condus apoi de la Oradea. De către unul Alexandru Seres. Omul cică scria poezii, dar mai ales era redactor-șef la Jurnal bihorean, tot un cotidian ce aparținea de Inform Media. Venea la Arad ca un șef de la regionala de partid, din vremurile demult apuse. Ne spunea că suntem niște „nimeni”. Că Iosef Kogler nu are nevoie de vedete în ziar. Că oricând găsește un ziarist pentru 500 de lei. Era un aviz direct pentru noi, ziariștii cu oarecare nume în presa locală și cu oarece salariu mai mărișor. Ceva mai târziu, după câteva luni, suntem convocați, șefii de secție, la Astoria, la o întâlnire cu Kogler. Să fi fost cu prilejul împlinirii unui an de la vânzarea ziarului? Cred că da. Oricum, eram în concediu și sunt sunat să mă prezint neapărat la … Bla-bla. Și ne ia Kogler la sentiment, ne spune cât ne prețuiește. N-am putut să tac. „Cum ne prețuiți, domnule Kogler, când pentru dumneavoastră ziaristul se reduce la echivalentul a 500 de lei?!”. Omul, pe cât era de sigur și de arogant (apropo, ne-am întîlnit odată în ușa WC-ului, eu să intru el ieșea. Mi-a întins mâna. Nu era umedă, nu se spălase, austriacul!), s-a pierdut puțin, apoi și-a revenit. Cică nu aveam dreptate. De unde am dedus asta?! Zic: „nu am dedus, domnule Kogler, ne-a spus limpede domnul Seres, aici, de față”. Kogler s-a uitat la Seres, iar acesta, cu engleza lui de baltă, îi spune că nu am înțeles eu bine ce spusese. Mama lui, de mincinos! Nu m-am lăsat. „Ba, chiar asta ați spus, că pentru dl Kogler, valoarea ziaristului nici nu contează. Că pentru 500 de lei poate angaja pe oricine ca să fie ziarist”! Sigur, Kogler știa că spusele lui Alexandru Seres erau adevărate, dar faptul că acum nega cele spuse era minciună care îl dezonora. Dar avea, oare, onoare?

Trecuse un an de la vânzarea ziarului, austriecii își puneau amprenta pe format, dar și pe conținut. Îmi devenise clar, nu știu ce gândeau alții, că voiau un ziar facil, aproape cu amprentă amatorească (de aceea putea fi luat unul de pe stradă, pentru 500 de lei, ca să fie ziarist). Și asta a ajuns Adevărul în timp, azi Jurnal arădean. Păcat! Austriecii nu au înțeles spiritul acestui ziar. Faptul că era un „ziar greu”, bogat în informații, cu articole incitante, cu anchete care zdruncinau liniștea mafioților, indiferent că aceștia purtau gulere albe ori tricouri de câțiva lei, plus că mai erau în acele pagini comentarii, dezbateri … Ce mai e azi fostul Adevărul? Anunțuri de mică publicitate, câteva știruțe și atât, că ziar nu mai este. Or, austriecii după asta gâfâiau, după banii storși din publicitate.