Eu și ceilalți prunci din Micălaca Veche nu am crescut cu cheia la gât. Ieșeam din curți direct în stradă, iar poarta nu se încuia decât noaptea. Dacă se încuia. Eram o droaie de copii și fete, dar mai ales de băieți, însă strada era largă și generoasă cu noi, așa cum sunt și azi străzile din Micălaca.
Pe stradă, băteam mingea toată ziua. Făceam pauze cât să ne alegem din nou coechipierii și să pornim alte partide. Când era cald-cald, o tuleam spre Mureș, de-a lungul Străzii Renașterii, ori prin spate, pe la fosta Vamă, pe dolmă. Ce curat era Mureșul! – nimeni nu arunca pe atunci gunoaie în albia râului. Și apa era curată, limpede, de îți vedeai laba piciorului deși erai cufundat în ea până la piept.
Dacă nu mergeam la Mureș, colindam holdele, prin Bujac, la cireșe, pe la Firiteaz, la pescuit, mergeam și până aproape de Glogovăț, unde era un canal de irigații. Iarna, la săniuș, în cubicul de lângă canton, ori pe dolmă la Micălaca. Și patinam pe bălțile înghețate ale șanțurilor.
Pe la 14 ani, a venit pe strada mea epidemia. Boala șahului. Toți jucam șah, pe lavițele de la stradă, cât era ziua de lungă, jucam între noi, copiii, ori cu adulți. Și boala asta a ținut decenii, mult după ce copiii de ieri se căsătoriseră și aveau la rândul lor copii. Nu jucam cărți, ca alții – abia mai târziu am descoperit pokerul.
Copii fiind, adolescenți și apoi chiar majori, nu știam ce este țigara ori alcoolul, ce să mai vorbim de droguri. Nu aveam telefoane, tablete etc. Astăzi, nu mai vezi un copil pe stradă. Toți stau pe pat și butonează … Noi am avut șansa să creștem curat, să avem parte de o igienă fizică și morală în Micălaca noastră, unde Cinstea, Onoarea, Cumsecădenia aveau o putere coercitivă liber asumată și acceptată. Mi-e dor de acea Micălacă și de anii copilăriei noastre! Și știu că mă credeți!
Tristan MIHUȚA
