La ce mă gândesc?
Facebookul mă întreabă zilnic la ce mă gândesc? Na, sunt curioși cei de după cortină ce mai gândim, ce punem la cale. Așa, ni se completează dosarul. Ei știu pe cine iubești, așa că în loc de semnul OK (mâna, pumnul cu policele ridicat), pentru persoana iubită apar buze cărnoase.
Și mă mai gândesc cum duminica, o zoream pe mama cu prânzul. Trebuia ca eu și tata, sau viceversa, să vedem și meciul de deschidere. Că așa era pe atunci, în deschidere la echipa mare, jucau neapărat juniorii. Chiar dacă ploua și terenul se putea deteriora. Țin minte primii juniori rămași în sertarul memorie FOTBAL-UTA: Koszka, Țărlea, Pârcălab, Lelea (era din Micălaca, Dinu Lelea) Roman, Gligor etc. Am știut generații de juniori. Și nu doar eu, ci fiecare suporter. Știam ce vine din urmă pentru echipa MARE. Când am ajuns eu la copii și juniori, 1963-1968, s-au mai rărit meciurile de deschidere, dar au fost și atunci destule.
Nici nu vă imaginați cât de important este pentru un copil, pentru un adolescent să evolueze în fața publicului. Și cât de deprimant este să joace fără spectatori. Una este să știi că sute, poate mii de perechi de ochi sunt pe tine și alta să joci fără „martori”. Oricare „pitic”, oricare junior visează; visează să ajungă mare fotbalist, să joace pentru echipa națională … Copilăria are liber la vise. Știu asta pentru că așa visam și eu. Iar când jucam în deschidere, când făceam câte o foarfecă și auzeam exclamații de admirație, când făceam o alunecare (vreo patru ani am avut numai rană pe șoldul drept) și auzeam aplauzele, mă și vedeam candidat la porțile Naționalei. Iar publicul arădean ne știa deja, cunoștea numele fiecăruia dintre noi.
Mi se poate răspunde că acum programarea nu mai permite. Să zicem, deși unele meciuri se pot programa din timp, dacă este vrere. Dar pune domnule niște jocuri amicale de copii. Se supără cineva? Dimpotrivă, nici nu știți ce bucurie și ce propagandă pentru fotbal veți face!
Tristan MIHUȚA
