Pentru mine, Iosif Petschovschi, în ungurește József Pecsovszky (deși avea origini poloneze), a fost cel mai mare, mai complet fotbalist român. Putea juca, putea fi mare și în fotbalul de azi. Viteză, tehnică, tenacitate, fibră, minte, clarviziune … Tot ce vrei. L-am și cunoscut. Eșuase în încercările de antrenorat (pe la Cugir și împrejur) și venea la noi, la juniorii UTA-ei. Avea vocea deja răgușită, boala care l-a răpus era deja instalată. Ne uitam la el ca la un idol.
Ei bine, idolatria mea a pălit când i-am citit piatra funerară. A primit, cum merita de la comunitatea românească a Aradului, un loc de cinste, chiar la intrarea în cimitirul Eternitatea. Pe acea piatră funerară, doar un text în maghiară!! Ca român, total neînsemnat, anonim, m-am simțit exclus din comunitatea celor de la care aștepta omagiile post-mortem cuvenite. Or el fusese declarat, de țara asta românească, MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI. Primul maestru emerit al sporturilor din România. Nici un cuvânt în limba română? Pentru mine a fost o picătură de acid pe o rană a sufletului care nu mi s-a vindecat nici până azi. Credeam că el, marele „Csala” ne aparține și m-am trezit că nu ne aparținea. Veți zice că e decizia familiei, a urmașilor direcți. Chiar și așa!
Tristan MIHUȚA
