Pentru prima notă de patru am fost bătut de învăţătoare cu un liniar din lemn, cu trei muchii, peste vârful degetelor, pe care m-a obligat să le ţin împreunate. În schimb iubesc limba română. Fiindcă mai târziu am avut profesori care au ştiut să mă facă să mă îndrăgostească de ea. În anii gimnaziului aveam un profesor de matematică obsedat de sânii ce abia le creşteau colegelor, pe care îi mângâia în timp ce le explica şi ceea ce înţeleseseră deja. De la alţi profesori am aflat că matematica antrenează logica, nu memoria. Profesorului de filosofie îi era interzis să ne vorbească despre filosofie, dar venea la ore cu un pick-up, din difuzorul căruia ascultam poeţi recitându-şi poemele. Câteodată îşi ridica privirea dintr-un caiet, în care scria mereu, şi ne citea propriile poezii. La prima oră de chimie, la liceu, profesorul de chimie ne-a dat porecle după asemănarea dintre literele cuprinse în numele fiecărui elev şi denumirea elementelor din Tabelul lui Mendeleev. De pildă, eu am fost Bariu. A treia oră, toţi ştiam Tabelul pe dinanfară. Ne căutam fiecare, pe fiecare, după porecle.  Profesorul de limba engleză venea la oră cu un casetofon, la care ascultam Pink Floyd, Led Zeppelin, Simon and Gurfunkel… În timpul cântecelor care veneau direct de pe catedră, el scria în stânga tablei versurile acestora în limba engleză, iar în dreapta tablei le traduceam, împreună, în limba română. Profesorii de literatura română m-au făcut să mă îndrăgostesc de opera lui Blaga şi de cea a lui Nichita Stănescu. La facultate ieşeam de la examenele la care nu eram pregătit, fiindcă îi respectam pe profesorii disciplinelor respective. Am ajuns să practic aproape de performanţă canotajul, fiindcă un antrenor mi-a spus o poveste despre o plimbare în barcă, pe când aveam 14 ani. Primul profesor universitar pe care l-am întâlnit la curs ne-a întrebat: ce vă aşteptaţi să vă înveţe această facultate? Noi, studenţii, gură cască, am răspuns avioane. Iar el ne-a trosnit cu răspunsul: o să vă înveţe să căutaţi în cărţi. Şi aşa a fost! Adică, am întâlnit dascăli cu vocaţie! Într-un sistem educaţional, de care atârna, ca o brânză pusă la scurs şi uitată în cui, putoarea inerţiei învăţăturii transmise prin siluirea memoriei fiecăruia. Mulţi ani mai târziu, la o şedinţă cu părinţii, la unul dintre liceele de elită, după ce am discutat despre perdelele care ar trebui cumpărate şi mobilierul ce ar trebui schimbat, dirigintele fiului meu mi-a reproşat de faţă cu ceilalţi părinţi: domnu’ Balint, ar fi bine ca fiul dumneavoastră să vă vadă că citiţi, din când în când, ori pe soţia dumneavoastră! Fiul meu învăţase să umble în patru labe pe scena Teatrului din Arad, fiindcă eu eram regizor tehnic acolo şi îl duceam cu mine la muncă. La vremea şedinţei cu părinţii eram redactor şef al unui cotidian, soţia era şefa secţiei de cultură, iar acasă aveam vreo mie de cărţi în bibliotecă. Alţi ani mai târziu, la o altă şedinţă cu părinţii, diriginta fiicei mele, la un alt liceu de elită, mi-a spus, tot ca un reproş, că are o problemă cu fiica mea, fiindcă vrea să devină lider. Acelaşi sistem de învăţământ îmbătrânise în pedepsirea neadaptării la regulile pe care nici el nu le mai înţelegea. Ambii mei copii, George şi Ioana, sunt actori, iar fiica s-a apucat şi de regie. Lunga mea introducere a ţinut loc de lista de peste 24.000 (!!!) de note acordate greşit la examenul de bacalaureat, în urma primei examinări efectuate de un corp de mii de profesori şi corectate de un corp alcătuit din alte mii de profesori, chiar şi la 3 puncte diferenţă, în plus. Sistemul de învăţământ românesc a început să îşi arate roadele! Mare parte dintre profesorii examinatori de azi sunt colegi de-ai mei de generaţie sau chiar mai tineri. Rezultatele catastrofale, precum şi revoltătoare, de la bacalaureat, se pliază perfect pe proaspăt încheiata grevă generală din învăţământ, tocmai înaintea examenelor. E ca în bancul cu rabinul: au dreptate şi elevii, dar şi profesorii! Fiindcă sistemul politic de învăţământ din România i-a educat să fie frustraţi! Foştii elevi, actuali dascăli, sunt frustraţi din cauza nedreptăţirii salariale, faţă de alte categorii sociale, esenţiale într-o societate sănătoasă. Au dreptate, pentru că de circa 11 ani a intrat în vigoare o lege care nu se respectă: acordarea unui procent de 6% din PIB pentru educaţie! Iar profesorii cu vocaţie pot fi atraşi doar prin salatrii… atractive! Actualii elevi sunt frustraţi de nedreptatea unei examinări esenţiale în viaţa lor. Şi au dreptate, fiindcă de această minciună în evaluare depinde viitorul societăţii româneşti, în următorii 20 de ani! Înţelegeţi cercul vicios în care ne aflăm? De fapt, ceea ce m-a motivat pentru scrierea acestui comentariu a fost analizarea acestui fenomen al zecilor de mii de note schimbate, ca fiind un rezultat simplu al unor aşa-zise uscături din sistemul de învăţământ românesc. Învăţământul românesc nu are uscături! Copiii au nevoie în permanenţă de învăţare. Societatea, de orice natură ar fi ea, perpetuă învăţarea, chiar dacă la nivelul imitării şi al stimulilor. Vorba unui reputat cercetător: pe vremea lui Eminescu, abia 2% din populaţia Principatelor Române ştia să citească! Deci, publicul căruia i se adresa Eminescu era de maxim 2% din populaţie! Azi ne minunăm de actualitatea scrierilor lui Eminescu. Oare de ce? Astăzi avem un procent invers de români care ştiu să citească, dar ne apropiem vertiginos de acelaşi procent de 2% care înţeleg ceea ce citesc! Adică, asta este evoluţia învăţământului românesc, în ultimii 150 de ani: de la 2% care ştiau să citească, la 2% care înţeleg ceea ce citesc! Ah, era să uit! Din ăştia 2% sunt câţiva care îl reneagă pe Eminescu. Ca valoare! Nu! Sistemul de învăţământ românesc stă pe o dolină! Adică şi-a înfipt nişte fundaţii din beton armat pe o pungă de aer, surpată sub ele! Învăţământul românesc nu promovează competenţele şi abilităţile, ci memorarea! Nu memoria! Căci dacă ar promova memoria, am avea şi noi o istorie scrisă coerent. Fie ea naţională, literară etc. Sistemul de învăţământ românesc nu creşte profesori cu vocaţie. Nici măcar nu îi promovează. Ei sunt rebelii aceluiaş sistem. Ferice de elevii care îi întâlnesc! Sau, dacă vreţi o altă comparaţie, sistemul românesc de învăţământ creşte o pădure nouă! Din bălării! Sigur că se mai iţeşte câte un stejar, din când în când, vreodată… Ovidiu BALINT