PRIVIND ÎN URMĂ

Cu câteva zile în urmă, am răsfoit colecția ziarului Adevărul. Nu acasă, pentru că nu am adunat nimic din tot ce am scris din 1979 încoace („Cine o să mai fie interesat, cine o să mai citească, peste ani?, mă întrebam. Așa că, la ce bun?!”), ci la sala de lectură a Bibliotecii Județene. Mă interesau niște însemnări din primăvara lui 1995. Ce ziar aveam! Efectiv, simțeam o emoție puternică, răsfoind colecția, și trăiam o bucurie pe care credeam că o pierdusem, față de presă! Ce a fost Adevărul! Și ce-a ajuns! Dintr-un ziar excelent, epigonii au făcut o caricatură. Și aceea, lipsită de orice har gazetăresc.

Adevărul trăia, respira profund și avid, era total conectat la realitate. Trecea de condiția unei biete fițuici locale. De fapt, era împlinirea unui crez: îmi propusesem să facem un ziar cât mai diversificat în conținut, cât mai bogat. Un ziar în care arădeanul să găsească tot ce l-ar interesa. Și să nu simtă nevoia de a-și mai procura și alte ziare. De aceea, aveam și pagini de actualitate națională, și pagină de știri și comentarii legate de viața internațională, pe lângă cele de economie, politică, social-anchete, cultură, sport… Era un ziar care pulsa în ritm cu complexitatea vieții. Găseam, răsfoind colecția, comentarii și corespondențe permanente din București, de la Dionisie Șincan și Emanuel Socaciu. Pe Șincan îl știam de prin 1981. Acum, era angajat la Radio România Actualități și era toată ziua în Parlament, de unde ne trimitea, cu regularitate, prin fax, corespondențe de excelentă calitate. Socaciu, absolvise Liceul „Elena Ghiba Birta”, din Arad, și era student la Filosofie, la Universitatea din București. Colabora cu ziarul din liceu, din clasa a XI-a, și era deosebit de talentat, ceva în genul lui Andrei Ando. Astăzi, Socaciu este cadru universitar, la facultatea pe care a absolvit-o, și autor de cărți. Tot din București ne parveneau comentariile lui Ilie Șerbănescu, binecunoscutul analist pe probleme economice.

Din Budapesta, primeam corespondențe de la Dorin Suciu, corespondent al TVR, pe care îl știam de dinainte de 1989. Nu am uitat nici Chișinăul. În 1993, de 1 Decembrie, am revenit acolo (mai fusesem în 1990), pentru a relata cum trăiesc, cum simt basarabenii Ziua Națională și, printre numeroasele întâlniri cu oameni politici, universitari și ziariști, am cunoscut un reporter de la Televiziunea Publică a Moldovei. Spre rușinea mea, i-am uitat numele și, uite, nu l-am notat acum, când am răsfoit colecția. Dar o să corectez neglijența! Ei bine, acest tânăr ne transmitea frecvent corespondențe, dar, de la un moment dat îmi dăduse de înțeles că tot mai greu poate să transmită – o făcea discret, ca să nu zic pe ascuns, ca să nu aibă probleme. Apoi, s-a stins „semnalul” care venea de la Chișinău. Am încercat să-l contactez, dar a fost imposibil…

Larga respirație a ziarului se realiza și prin deplasarea ziariștilor, în țară și în afara acesteia. Mă uitam peste numărul ziarului din 2 martie 1995. O pagină întreagă (paginile erau mai mari decât cele ale defunctului Adevărul, de azi) era realizată de Simion Todoca, la București, la Parlament. Sub titlul generic „Dintre sute de … parlamentari”, Simi realizase micro-interviuri cu Oliviu Gherman, președintele Senatului („Avantaje și dezavantaje ale votului uninominal”), cu deputatul Mircea Ciumara („Despre bugetul pe 1995”), cu senatorul Valentin Gabrielescu („Toate pistele trebuie cercetate”), cu deputatul Crin Antonescu, PL ’93 („Cine iese din Convenție are doar de pierdut”), cu deputatul Gyorgy Tokay („Este necesară o calmare a spiritelor”). Nu era o excepție. Ziariștii Adevărului erau mereu prezenți la lucrările Parlamentului și aduceau frecvent în paginile ziarului „voci”, idei și opinii ale unor oameni politici, dar și de cultură, de sport etc. Cum anticipam, ziariștii Adevărului „munceau” și dincolo de granițele țării, în funcție de conjuncturi și evenimente. Germania, Italia, Israel, Austria, Franța, Spania, Ungaria, Grecia, Serbia, sunt doar câteva dintre țările „călcate” și din care au fost trimise corespondențe la acea vreme. Mai mult, prin relațiile pe care mi le făcusem la Asociația Presei Sportive din România, la președintele acesteia, Emanuel Fântâneanu, la sfârșitul lui 1995, am obținut pentru ziar o acreditare la Jocurile Olimpice din 1996, de la Atlanta (SUA), unde s-a dus Sandu Chebeleu și o alta pentru Turneul Final al Campionatului European de Fotbal, tot în 1996, unde, din motive asupra cărora voi reveni, nu avea să mai meargă nimeni.

Căutate în ziar erau și comentariile, care, de regulă, deschideau pagina întâi. Ne împărțiserăm pe zile. Eu, având zilnic și rubrica „Accente”, am luat ce a rămas: ziua de sâmbătă. Lunea, apărea comentariul lui Ștefan Tabuia; marțea, al lui Dorel Zăvoianu; miercurea, al lui Ioan Iercan; joia, al lui Mircea Contraș; vinerea, al lui Mircea Dorgoșan. Desigur, câte Mării, atâtea pălării. Nu scriam toți la fel, aveam simpatii politice diferite, dar asta ne dovedea independența și arăta cât de mult conta că noi eram și ziariști și patroni.

Una peste alta, era o echipă bună și un ziar și mai bun, care se chema „Adevărul”. Cotidian independent. Pe atunci…

Tristan MIHUȚA