Un om necăjit

Un om necăjit, copleșit de gânduri. El șomer, nevasta șomer; acasă, doi copii. De câteva zile, pleacă de acasă cu speranța că va găsi de lucru. Se uită cu invidie la cei care se îndreaptă grăbiți și – i se pare lui? – bine dispuși spre serviciu. Până nu demult, și el avea un loc de muncă. Și el mergea, dimineață de dimineață, la serviciu. I se părea normal să aibă un loc de muncă și să ia leafă. Atât de normal, încât nici măcar o clipă nu s-a considerat un favorizat de soartă. Acum însă, de când bate pe la uși, în căutare de lucru, toți cei ce se zoresc să ajungă la serviciu i se par oameni fericiți. Îi invidiază pentru lipsa lor de griji. Și pentru inconștiența lor. Ei nu știu cum e să n-ai un loc de muncă. Ei nu știu ce-i o bătaie năvalnică de inimă când deschizi o ușă cu speranța că doar-doar îți va spune cineva că are nevoie de tine. Că te angajează. Ei nu știu nici ce sfârșeală simți în tine, din cap până-n picioare, când auzi mereu aceleași vorbe: „Îmi pare rău, nu facem angajări”.

Nici azi n-a avut noroc, deși cineva îi lăsase o speranță. Sau i s-a părut lui? Poate. Deznădejdea l-o fi făcut să se agațe de o vorbă aruncată în vânt de omul cu ochelari ce-i spusese: „Vino miercuri. Poate găsesc ceva pentru dumneata”. N-a găsit. Așa că, din nou în stradă, din nou spre alte uși. Banii de șomaj s-au dus. Băiatul cel mare vrea la ștrand. Cel mic ar mânca un pepene. Nevasta, înțelegând mai bine situația, îl întreabă, parcă speriată, parcă temătoare, mereu același lucru: „Azi, ce mai gătim?”. Atât de obsedantă a devenit această întrebare a nevestei, încât nu-i vine să se întoarcă acasă. Deși ea, sărmana, n-are nicio vină. Întreabă și ea … Parcă prin asta, „ce mai gătim?”, ar dori să-i spună că este alături de el. Că-l înțelege. Dar, dracu’ știe de ce, tocmai asta-l enervează – nu vrea milă, nici compasiune. E doar un hop în viața lui și îl va trece. Ah! Să mai pună el mâna pe un loc de muncă!… Cu dinții va tine de el.

Vorbește așa, cu sine, trecând printre oameni cu capul plecat, fără să-i vadă, fără să-i audă. Deodată, zărește un portofel. Îl ridică. Înăuntru, un buletin, o legitimație și … Inima-i o ia la goană – 300 de lei! Se luminează, apoi se întunecă. Se uită în buletin; adresa e undeva prin Micălaca.

Când bate la ușa omului, iese o femeie mai în vârstă. Îi întinde portofelul. E rândul femeii să se lumineze: „Vai, ce bine! Și bărbatu-meu, ăsta! Tocmai a plecat pe drumul pe care a umblat azi, doar-doar l-o găsi. Ce-o să se bucure, că ăștia erau toți banii noștri până la pensie!”. Femeia voise să-i dea 30 de lei. Ca recompensă. Nu i-a luat. „Lăsați, că eu am bani destui”, zise el, simțind un gol în stomac. Mințise! Acum, se gândea că poate trebuia să primească banii oferiți de femeie – avea și de-un pepene, și de-un bilet la ștrand. Măcar copiii să nu simtă la ce strâmtoare sunt. Se consolă însă cu gândul că băieții sunt înțelegători. Și-apoi, s-ar putea ca mâine să aibă, în sfârșit, noroc și să găsească serviciu. Că doar n-a uitat Dumnezeu de el pe vecie, nu?

Tristan MIHUȚA