Nu știu cum sunt alții. Știu cum sunt eu. Bunăoară, îmi amintesc primul meu moment de tristețe. Aveam vreo șase ani. Mergeam pe stradă spre niciunde. Era primăvară. Dimineața, devreme. Eram la a doua casă de mine și sufeream că nu e niciun prieten pe stradă, să ne jucăm. Știu ziua în care l-am cunoscut pe tatăl meu. Eu mă născusem la puțin după ce plecase în armată. Știu, am în nări și pe suflet, știu locul în care m-am bucurat de primăvară prima oară. Poate atunci am înțeles ce e viața. Nu pot uita seara în care tata m-a bătut cu o nuia, scoasă din coada de mătură – îmi falsificasem, cu oarecare talent, nota; din 7 am făcut zece, dar paranteza vorbea de șapte. Atunci, în timp ce îmi aplica acea corecție, mi-a spus că fapta era mai gravă decât un furt. Nu pot uita primul fior, ziua în care am simțit ce înseamnă un sân de femeie – și aici știu exact locul în care mă aflam. Îmi amintesc perfect ce era în sufletul meu când am simțit pentru întâia dată că iubesc. Știu, am în suflet „povara dulce” a celei mai recente iubiri. Simt, și nu uit momentele, nici locurile.
Am adunat atâtea în suflet, încât mă simt BOGAT.
Tristan MIHUȚA
