OSERVATORUL ERA ȘI FAMILIE, ȘI „GAȘCĂ”

Uitându-mă peste colecțiile „Adevărul” și „Observator arădean”, am constatat că am scris destul de mult, mai mult decât credeam, în cei vreo 33-34 de ani de presă. Volume, volume „fluviu” ar fi necesare pentru a cuprinde gândurile, comentariile, atitudinile, trăirile de tot felul, reportajele, interviurile, cronicile (sportive, plastice, de teatru) etc. pe care le-am așternut pe hârtie pentru a le oferi cititorilor mei – fiindcă am avut un segment de cititori „ai mei”, pentru care scriam și pe care mă străduiam să nu-i dezamăgesc. Nu toți cititorii ziarului mă iubeau, nu tuturor le plăcea ce scriu și cum gândesc, dar știu că și aceia mă considerau un jurnalist cu oarece chemare pentru această minunată profesiune. Din orgoliu și din respect pentru cititorii mei, aveam să scriu, după revenirea din America de Sud, în mai puțin de trei săptămâni, acel „Jurnal sud-american”, care a cuprins 13 reportaje ample. Pe de altă parte, ziarist ori ba, fiecare dintre noi simte nevoia de a-și împărtăși trăirile și, dacă cei la care ținem nu sunt alături de noi în acele experiențe, le vom „reconstrui”, le vom reanima în povestiri pe care le oferim la întoarcerea acasă. Am scris acele reportaje cu sufletul, nu doar cu pasta pixului. Și, în paralel, revenisem la „Accente”, rubrica mea zilnică, pe care am dus-o mai bine de 20 de ani. Numai „Accentele” pe care le-am scris să tot fie peste 5.000.

În anii 1998-2000, redacția cotidianului „Observator arădean” era pentru noi, pentru cei mai mulți dintre noi, a doua casă. Petreceam acolo aproape toată ziua, lucrând, discutând, râzând la glume și întâmplări – țin minte și azi o excelentă poză, surprinsă de Nelu Scripciuc, în care Dan Ivan, președintele Consiliului Județean, se scărpina în fund, la intrarea pe poarta Primăriei. Într-un colectiv, contează enorm atmosfera și cred că seninătatea, zâmbetul, umorul sunt foarte tonice, sunt stimulative, pe când încruntarea, vorbele „grele” creează o stare contraproductivă, de inhibare și chiar de teroare, din care mulți ar vrea să scape curând. Pot spune că eram o familie acolo. Pe locuri, la propriu. Erau soții Balint, soții Grădinaru, soții Roman, frații Negoițescu, Lulu și Mihaela, frații Bărdaș, Jeny și Virgil, frații Berar, Camelia Tuduce și Dani, Petre Don și Dacian Don, tată și fiu, cumnații Gornic, eu și fiul meu, Cosmin … Altora, le stăteau prietena ori prietenul mai toată ziua prin redacție. Pe de altă parte, eram o gașcă, în cel mai frumos sens al cuvântului. Nu aveam grupulețe-grupulețe, în redacție. De regulă, ne adunam toți la un suc, la o bere. Și eram atenți unii cu alții, țineam unii la alții. Îmi amintesc că odată, de Sfinții Constantin și Elena, am uneltit toți și i-am făcut secretarei Nuți o surpriză, sărbătorind-o seara, la Petre Burcă, la Bingo-Gol. Am „făcut rost” de la sponsori de una-alta, Petre ne-a ajutat cu pregătirea mesei, ne-a pus sala la dispoziție și firește a fost alături de noi. De fapt, era un motiv să ne mai și distrăm toți, împreună. Nuți a fost copleșită de emoție și s-a descătușat dansând pe o masă – chiar a dansat fain, din moment ce nu am uitat faza!!

Ziarul, am mai spus-o a adunat în jurul său intelectualitatea. Și o bună parte a scriitorilor arădeni. Mă uitam, de curând, consultând colecția, la una dintre paginile „rasate” ale Observatorului, care se numea generic „Punct, contrapunct”. Bunăoară, în numărul din 3 decembrie 1998 semnau în interiorul acelei pagini Vasile Dan, Lucia Cuciureanu, Tiberiu Novac, Eva Sebastian, Romulus Bucur, Gheorghe Lazea Postelnicu, Viorel Gheorghiță. Îi mai aveam pe lângă noi pe Gheorghe Mocuța, pe Horia Medeleanu, pe Petru M. Haș, pe alți scriitori, pe alți oameni cu pregătire și cu obișnuința de a „lucra” cu condeiul. Ovidiu Balint are meritul său în strângerea acestor intelectuali în jurul ziarului. Din Frankfurt am Main ne scria Laurențiu Domnescu, iar din Rio de Janeiro, cu o regularitate de metronom, ne trimitea corespondențe Alexandru Frâncu, pe care îl „achiziționasem” în timpul deplasării în Brazilia … Drept consecință a conținutului și a orientării ziarului, Observator arădean a adunat în jurul său și un public mai aparte. Țineam cu tot dinadinsul să fim altceva decât Adevărul și, privind în urmă, cred că am reușit.

Tristan MIHUȚA