MEMORIA ESTE SUFLET TEZAURIZAT

Mulți au fost cei care s-au mirat, pe măsură ce am scris și am postat pe facebook, de acuratețea, de detaliul care aduce, pe alocuri, a filigran, datorită grijii pentru amănunt. Port cu mine, de o viață, amintiri care nu se păstrează într-o cutie, ci sunt așternute peste suflet. Prima mea amintire de pe această lume este aceea a unei zile de primăvară. Mă jucam în „celălalt ocol”, cum îi spuneam curții dinspre grădină. Între cele două curți era un gard din sârmă, cu ochiuri hexagonale. Deodată, aud voci, simt că ceva s-a întâmplat. Ridic ochii și văd un bărbat frumos, bine făcut, cu o valiză uriașă în mână. Avea 24 de ani. Mama avea să-mi spună că acela era tatăl meu. Venea din armată. După trei ani de armată, că atât dura stagiul militar atunci. Îl mai văzusem, mă mai văzuse, dar pentru mine aceasta cred că a fost intrarea în viață a tatălui meu. De fapt, atunci, odată cu el, intram și eu pe lumea asta. Începusem să devin conștient de mine însumi. Și mai țin minte că mi-a adus o pușcă, din lemn – ce să aduci, din armată venind, unui copil? Nu țin minte dacă mi-a adus și dulciuri.

Am amintiri legate de stări, de senzații, de mirosuri. Era o duminică de mai. Mama pusese apă în lighean, la soare. Când a considerat că este suficient de caldă, m-a pus în ligheanul uriaș și m-a spălat, acolo, în curte. Era ceva așa de nou pentru mine!

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum stăteam, în curte, în preajma mamei mele. Ea cosea tot felul de „șterguri”, pentru oglinzi și icoane, folosind ață vopsită în zeci de culori. Cosea mărunt, migălos și, uneori, cânta. Atunci când cânta înțelegeam, cu mintea mea de copil, că totul este în regulă. Îmi plăcea, din toate câte le cânta, „Vară, vară, primăvara, toate plugurile ară”. Peste ani, la petreceri îl cântam, îl „comandam” și eu muzicanților.

Îmi amintesc cum o rugam pe mama, atunci când eram la grădinița de lângă biserică, în Micălaca, să mă trezească mai devreme, să apuc să iau jucăria preferată. Era o mașină de pompieri, din lemn, cu roti de lemn, la care râvneam toți. Și cum o rugam pe bunica mea să mă ducă să văd unde locuiește drăguța mea, Otilia. Avem vreo șase ani și venise vremea să mă îndrăgostesc!! Apoi, m-am dus la școală. În prima zi, pe când eram adunați în curtea imensă a școlii, mă uitam cu admirație la cei mai mari, care aveau câteva clase în față. Erau dezinvolți, pe când eu eram mai timid. Și iată că a început școala. Eram în clasa I… pe la început de octombrie… Zi frumoasă, încât stăteam cu ferestrele clasei erau larg deschise… Deodată aud: „Tristane, Tristane!”. Am recunoscut vocea. Era a surorii bunicului meu, o femeie micuță, slăbuță, care locuia peste drum de casa noastră. Tușa Sida. Învățătorul, Augustin Nădășan, s-a dus la geam: „Ce e, măicuță”? „Tristan e aici?”… „Da, este. De ce întrebi?” … „I-am adus de mâncare”… Într-o gentuță de grădiniță, din tablă, cum erau toate gentuțele pe atunci, îmi adusese „pită cu oloi”… Că așa mă servea ea când treceam drumul și o căutam … Pită moale, oloi, (untdelemn îi zicea, la alimentara de la care adesea mă duceam să-i cumpăr – vânzătoarea îl pompa dintr-un butoi uriaș, de 200 de litri)… Mai îmi punea un pic de sare, boia și ce mă „goșteam”! Nu o să-i uit niciodată gestul tușei Sida. Nu avea nepoți, de la băiatul ei, așa că mă avea pe mine. Cum ziceam, treceam drumul și eram la ea. Între noi s-a instaurat un atașament curat, tainic. De multe ori m-am gândit cu cât drag o fi pregătit ea acea „pită cu oloi”, ca să vină la mine, la școală! Dumnezeu cred că are grijă de sufletul ei bun! Adică, nu cred, sunt sigur de asta.

O altă zi de neuitat. Era într-o sâmbătă seara. Venisem de la Casa parohială, unde părintele Gheorghe Căvășdan ținea cu noi ore de religie. Era în 1957, comuniștii erau la putere, dar cine voia să rămână om viu, cu responsabilitate în comunitate putea să o facă. Erau ani când Parohia ortodoxă din Micălaca se implica încă și în activitățile culturale de la Căminul de pe strada Renașterii, colț cu Voinicilor (azi, acolo e un depozit; atunci, era Cămin cultural). Închid paranteza. Ajung acasă. „Ei, cum a fost astăzi la școală?”, mă întreabă tata. „Bine. Zic, am luat un zece”. „Da, hai arată-mi și mie!”. Îi arat caietul. „Bine, zice tata, acum dezbracă-te”. Eram cu hainele cu care am fost la părinte. Mama a simțit că ceva nu e în regulă, în vocea tatei, în tonul glasului său. Ia caietul, se uită. „Vai, Tristane, ai făcut din 7 nota zece”!. „Nu-i spune, o rog, bine că nu a văzut”! Ei, nu a văzut! Eu corectasem numărul 7 cu 10, dar în paranteză scria „șapte”. Și vine tata cu o nuia, și mă altoiește bine, în vreme ce îmi spunea că asta e hoție, că e o faptă deosebit de gravă. De ce am recurs la „fals și uz de fals”? Tata îmi spusese că dacă iau o notă proastă, nu mai am voie la bicicleta lui (pe care o conduceam pe sub rudă și aveam dosul palmelor scrijelite, de cum mă frecam de pereții caselor). Tata se ocupase îndeaproape de educația mea. Am învățat să scriu, să citesc, să socotesc înainte de a avea șase ani. Erau serile lungi de toamnă, de iarnă, nu aveam încă lumină de la bec, ci de la lampa cu petrol, și el se ocupa de mine. Țin minte o după-amiază în care citeam ce scrie pe o cutie: „CHIBRITURI”. Citeam pe litere dar nu reușeam nicidecum să le „asamblez” la final în cuvântul cu pricina. Într-un târziu, spre ușurarea mamei și a bunicilor, am izbutit! Poți uita asta?