Deși trecusem la Scânteia, am rămas cu biroul la Flacăra roșie. Vorba aceea, trăiam măcar cu iluzia că, totuși, sunt „acasă”. Biroul era în dreapta, după ce intrai pe un gang închis. În gang, avea un pupitru și mașina de scris domnișoara Dana Todor, secunda secretarei Nuți Albu, de la Flacăra roșie. Știa ceea ce se cheamă „dactilografia oarbă”, se uita la tine și dactilografia. Dar avea și un „defect” mare! Știa gramatică mai bine ca toți redactorii! Peste „drum” de biroul meu era o încăpere generoasă, unde își aveau sediul Consiliul oamenilor muncii de naționalitate maghiară și germană, dar și redacția publicației germane Banater Zeitung. Și eu beneficiam de o încăpere imensă (mai târziu avea să fie contabilitatea ziarului Adevărul). O împărțeam cu Walter Wolf, corespondentul lui Neur Weg. Un neamț subțirel, cu mustață și extrem de agitat. Avea să emigreze în Germania, înainte de 1989, după care am rămas singur în birou. Veți vedea de ce am descris topografia acelui spațiu.
Veneam dimineața pe la 8. Nu de alta, dar duceam copiii la școală. Coboram la cafea, unde într-o vreme beam năut nu cafea, deși poate unora nu le vine să creadă. Nici ziarul partidului nu se bucura de o cafea ca lumea. La cafea, bârfeam, spuneam bancuri cu cei de la Flacăra roșie, mai aflam una, alta. „Cafeaua” se întindea până după ora nouă. Adesea venea și redactorul-șef, Crăciun Bonta, care avea un stil tacticos de-a învârti, în ambele sensuri, lingurița în ceașcă, ca apoi să exclame: „Hei, tovarășe (un tovarășe impersonal), iar am uitat să pun zahăr”! Într-un târziu, intram în birou. Dacă aveam documentare, scriam și apoi dictam prin telefon articolul – și la Scânteia erau dactilografe de primă mână. Dacă nu aveam ce redacta (nu scriam mai mult de două articole pe săptămână), treceam drumul la „unguri” și jucam șah – uneori până pe la orele 15-16 -, cu Ioska baci ( un pensionar simpatic, cu care mă făcusem „servus”, dar tot Ioska baci îi spuneam, în semn de respect) și cu Darazs, de la Voros lobogo, cu Oroszhegy și cu ing. Tusz, de la „Vagoane”, dușmanul de moarte al lui Dorel Zăvoianu. Lăsam ușa biroului meu deschisă și o rugam pe domnișoara Dana Todor să răspundă, dacă mă caută de la Scânteia și să pună aceeași placă: „E pe teren”! Amintindu-ne, zilele acestea, de minciunelele pe care le arunca celor de la Scânteia, în receptor, Dana Todor se căina: „Ce de păcate mi-am făcut! Talpă de iad oi ajunge!”.
De fapt, nu din cauza șahului îi driblam pe cei de la Scânteia. Ci, pentru că mă căutau mai ales pentru „ecouri”. Ce erau „ecourile”… Mai lua Ceaușescu o măsură impopulară, mai strângea șurubul, cum se spune, și Scânteia ne cerea nouă, corespondenților, să dăm glas „bucuriei” și „mulțumirii” oamenilor muncii pentru măsurile adoptate. Fugeam de asemenea ecouri, ca dracul de tămâie. Cum să ceri unui om să declare invers de cum simte, de cum crede!? Deși, fie vorba între noi, se găseau și asemenea oameni. După cum se găseau destui care să vină cu poezii de ziua tovarășei ori a tovarășului, ca după 1989 să devină anticomuniști furibunzi.
Cum am precizat, eram angajat la Secția de propagandă. Ca atare, participam la ședințele Secției, pe care, de regulă, Salvina Marchiș, secondată de Axente Țolea, le ținea luni dimineața. Când nu le ținea, era o piatră ridicată de pe suflet. Se discutau nimicuri, se transmiteau sarcini care nu aveau finalitate. La una dintre aceste ședințe, mă uit la tabloul lui Ceaușescu și mă luminez! Îi zic lui Dumitru Mărcuș, care stătea lângă mine: „Măi, Mitică, ia privește tabloul Tovarășului” (fusese scos din uz cel în care era pozat din profil, pentru că s-a observat că acolo Tovarășul era „într-o ureche”). Se uită el ce se uită și mă întreabă: „Ce-i cu el”?! „Păi, nu vezi?! Are cravată cu plachiuri”!? Și chiar așa era, el, fost calfă de pantofar, avea o cravată plină de plachiuri, gafă a celui care a făcut poza. Sau a celui care l-a „gătit” pentru poză. A izbucnit Mitică într-un râs molipsitor, am izbucnit și eu (spre indignarea tovarășei Eugenia Iordache, care ascultase ce vorbeam), iar tovarășa Marchiș ne-a dat afară de la ședință.
Mai mă chemau, din fieful meu de la ziar, și la transmiterea de sarcini pe care o ținea un tovarăș Bartoș, instructor al Comitetului Central al PCR. Era un ins scund, în vârstă, obez și uzat de „greutatea muncii politice”. Ne adunam la Cabinetul de partid, de deasupra redacției, la care director era Ioan Biriș. Ne transmitea tovarășul Bartoș ce avea de spus, după care adormea profund în fața noastră și sforăia. Mâncase bine, băuse prea bine înainte de a se întâlni cu noi. Salvina Marchis încerca să facă față situație penibile și relua, recapitula sarcinile trasate de tovarășul Bartoș, un soldat Svejk sui generis. Cine s-o mai asculte! Toți eram seduși de modul în care se refăcea tovarășul Bartoș, după efortul de a ne fi transmis sarcinile.
Secția de propagandă mai se aduna și la evenimente. De pildă, la ziua de naștere a tovarășei Marchiș. De la aceste întâlniri am două amintiri. Una, de la Astoria, unde apare intempestiv Traian Indrieș. Cu un pomișor în care erau legate țigări Kent. Și intră cu strigături (fusese primar la Hălmagiu, iar acum era secretar de partid la Vagoane) din zona Hălmagiu: „Pentru o puță cât un pumn, am bătut atâta drum”! și „Aduceți ghiobul cu untura, să-i ungem la mire p..a”! Tovarășa Marchiș a rămas mască, nu știa cum să reacționeze. I-a și plăcut, dar se și simțea datoare să ia atitudine. Într-un final a dat-o pe compromis: „Vai, tovarășe Indrieș!!”, și l-a pupat!
Altădată, eram la Cabinetul de partid. Tot de ziua tovarășei Marchiș. Am vorbit la cantina Partidului pentru niște mici – era un măcelar bun acolo, Păcurar îl chema, tatăl unui prieten de-al meu, care făcea niște mici nemaipomeniți. Ne adunăm, povestim, Toți încep să mănânce, doar Mitică Mărcuș mai trăgea de câte un păhărel cu țuică. „Serviți, tovarășe, Mărcuș, că se răcesc micii”, zice la un moment dat Marchiș. La care Mitică are o replică formidabilă: „Tovarășă secretar, eu mă satur numai când vă văd”! Ne-am prăpădit de râs și râd și astăzi, de câte ori îmi amintesc faza.
Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here