Să scriu… să nu scriu… să-mi mai asum oare comentarii imbecile de oameni nu doar needucați, ci și lipsiți de orice sclipire de logică și discernământ… să-mi mai pierd oare vremea pe-aici, încercând să fac lumină în bezna minții unor unor ipochimeni care, totuși, dacă în opt ani de școală obligatorie n-au învățat nici măcar să scrie, prin ce alchimie să cred eu că ar fi putut învăța altceva, pe margine, mult mai ‘nalt și mult mai… prin ce nenorocită de încăpățânare, nejustificată deloc de grămada de minte cu care am fost bucurată la naștere, să-i mai acord eu cuiva credit cum că școala vieții chiar există și că se chiar poate numi „școală”… Sau că școala aia nenorocită a vieții i-ar da cuiva dreptul să intre în dialog cu mine, care am făcut CHIAR școală! Școală adevărată, de-aia multă, năucitoare, cu nopți întregi de stat în ligheanul cu apă rece și legată la cap, să nu uit noțiuni, să știu, să rețin, să pot să spun, azi, lucruri; să am DE UNDE să le spun… Aiurea! Sunt la cumpăna la care identific limpede prostia cu toptanul, ridicată de tot felul de nerozi și nătărăi la rang de artă, prostia frustă din spatele căreia guiță furibund pe teme pe care nici n-ar trebui să încerce să le pronunțe vreodată sau, Doamne ferește!, să le pătrundă; și nu de altceva, ci pentru că pur și simplu NU sunt capabili…
Voi scrie deci. Câteva rânduri. Și le scriu doar pentru cei pe care îi duce mintea să tacă, să asculte și să învețe, fiindcă am ajuns în momentul acela al vieții mele încât despre mine știu sigur că mă pricep să scriu și să scot cuvinte pe gură; ce știu însă cu aceeași pregnanță e că dintre cei care au șansa, până la urmă, să mă citească, să râdă sau să plângă la conținutul pe care am sau n-am chef să-l livrez, o parte însemnată ar trebui să facă strict ce-am zis: să tacă, să asculte și să învețe. Atât. Pentru că, cel puțin de data asta, ce am de spus nu admite nici replică și nici echivoc. Nu admite absolut NIMIC. Din partea NIMĂNUI.
JURNAL IRESPIRABIL
Ziua întâi: dimineață, soare chior, puțin răcoare. Mă ating. Ard. Cobor din pat, răstorn cutia cu niște blistere cu paracetamol, găsesc termometrul, cad în fotoliu, citesc: 39 cu 4. Amețesc ușor, mă ridic cumva, beau un para și mă târăsc în dormitor. Simt frig; mult frig. Nu am putere să ajung la centrală să fac în casă 26 de grade. De exemplu. Încerc să înghit, simt durere. „Iarăși, zic! Jumătate de viață mi-am tratat amigdalele și faringele și…” Adorm.
După-amiază. Mă trezesc. Nu mai am febră. O baie. De o baie am nevoie. O fac și învii. Cumva, învii. Seara trece obișnuit. Nu mă doare nimic, nu simt niciun pericol. Îl citesc pe Radu Țuculescu. Îmi ajunsese „Femeia de marțipan”.
A doua zi: cinci dimineața. Aud bătăi în ușă. Deschid ochii. Ascult. Nimeni. Frig. Simt din nou frig. Un frig crunt, până în oase. Ce bătea? Ajung în living cu greu. Măsor… 39 cu 2. Beau două „para” și cad în fotoliu; mă învelesc cu tot ce prind. Ațipesc, cred. Mă trezesc într-un târziu și sun medicul de familie. Nu-mi dă opțiuni. Au trecut parcă cinci minute de când am vorbit cu ea și momentul când a sunat la ușă o eschimosă mică, pensată frumos. Îmi cere nasul și gâtul. I le ofer. Iarăși îi admir sprâncenele. Frumoase din cale-afară. Mi-am dat seama că nu i-am văzut nicio bucată de piele. Doar pielea din jurul ochilor. Sprâncenele apoi. Adorm. După-amiaza primesc mesaj de la Centrul de blablabla: „Rezultatul testului Covid pentru pacientul cu CNP …666 este Pozitiv.” Temperatura reîncepea să-mi crească. Văd 666666666666… Eu sunt pacientul cu 666… Sun medicul de familie: tratament imediat, protocol țintit, nicio întârziere, începem ATUNCI. Sun firma pentru tratamente la domiciliu, vine neîntârziat, intru în malaxor. Temperatura scade. Adorm.
A treia zi: dimineață călâie. Ard și mi-e frig. NU mai pot să fac nimic. Apuc telefonul și sun doctorița de familie. Se declanșează iadul. Salvare, triaj, CT, UPU, neputință, respir greu, îngrozitor de greu, nu știu unde-mi sunt lucrurile, viața, gândurile, nimic. Nu-mi pasă. Trec ore, dorm undeva, e cald, nu rețin unde, am branulă în mână, voci, oxigen, aer, dați-i aer, pune permanent, ia aia, lumini confuze… Rețin că în salvare m-a mângâiat cineva pe cap. De milă, cred. Și în triaj m-a mângâiat cineva pe cap. Un tânăr care a spus că zboară cu soțul meu. M-am liniștit. Soțul meu, deși departe, parcă zbura acolo, în triaj, cu parapanta. Apoi nu mai țin minte nimic.
Noapte. Extrem de târziu. În salon la Spitalul din Grădiște era întuneric. S-au aprins toate luminile pentru mine. NU îmi scăzuse febra. Ajunsesem unde trebuia să ajung. Singură n-aș fi răzbit niciodată. Nu eram un caz care s-ar fi putut trata la domiciliu. Apoi văd aer. Îl văd fizic. Îl primeam cumva. Ardeam. Trei eschimoși își dădeau duhul să mă readucă în simțiri, să nu mai tușesc, să primesc aer. Aer… Disting tubulețe din plastic fără niciun capăt parcă, nu-mi pot ține ochii deschiși, de peste tot mi se administra câte ceva, din spatele costumelor ermetice ale oamenilor ălora curgea apă, vedeam apă, transpirație, efort… vedeam spasmodic cum se scurgea apa prin interiorul echipamentelor albe… Apoi, nimic.
„Ne-ați speriat cumplit!” o aud pe doctorița Dana Olar, cândva, dimineața. Atât la sută afectare pulmonară, aud; vă rog, mult curaj, sunteți cu noi, sunteți unde trebuie; nu vă lăsăm să pățiți nimic, absolut nimic. Nici pe A, din patul alăturat, nici pe mama ei, C, din celălalt pat. Pe nimeni. Încerc să-i disting doctoriței ochii, în spatele costumului ermetic. Îi văd. Vii, ageri. O văd în urmă cu ani mulți pe bunica: „Ochii de om deștept sclipesc, zicea ea!” Ochii doctoriței Olar sclipeau. Mă scrutau, nu mă vedeau. Sclipeau și mă cuprindeau. Urmăreau tot ce-aș fi putut face, fiecare firicel de reacție. Și dicta lucruri pe care părea că le știe de o viață: să-mi dea așa, exact așa, apoi așa, apoi… și poziția așa, apoi așa, apoi… „Să respirați așa, îmi spunea, apoi așa, apoi în poziția…” Și veți scăpa de toate astea. Bine că ați ajuns la timp!
La timp… la timp… la timp…la timp…
Pentru că am ajuns la spital LA TIMP, în 12 zile am plecat respirând singură. SINGURĂ. Sublimă bucurie! Cu o stare de oboseală nemaiîntâlnită și o epuizare vecină cu efortul făcut să urci munți întregi. Douăsprezece zile în care am cochetat cu moartea, cu lipsa acută de aer, cu neputința. Cu o gaură de neon din tavan, care părea că se lichefiază în sus, că tremură, ca mercurul, apoi dispare și îmi fură oxigenul; cu cărțile citite odinioară despre Holocaust, în care imaginea primordială era a mamelor pe care instinctul de conservare și disperarea le determina să se ridice pe vârfuri, pe cadavrele propriilor copii, căutând găuri minuscule în tavan, pentru o ultimă gură de aer. O ultimă gură de aer. AER. Cu orice preț, AER.
Să-i mulțumesc doctoriței Dana Olar, zic. Nu am cum. „Cum cuvinte să caut, cum s-aleg?”, vorba poetei. Le merită pe toate. Oamenii din jurul ei se minunează că mai are energie. Să caute, să găsească pattern-uri, să vadă de ce un lucru merge la cineva, iar la altcineva nu merge la fel; îmi închipuiam neputințele, dar și putințele ei, frământările ei; și ale celorlalți medici de acolo; noi, în sine, eram doar tronsoane; albe, curate, perfect dezinfectate, la discreția minții lor; a ceea ce ne-ar mai fi putut face, să ne trimită respirând singuri acasă.
Vedeți, de aceea nu pot să admit folclor mizerabil, povești mizerabile, nimic din ce s-ar putea spune vreo secundă cu năduf despre eschimoșii din Grădiște. Oameni ca noi, care își petrec FIZIC timpul cu tine în salon, oameni pe care îi poți cunoaște doar după ochi, care sunt acolo ca să NU te lase să mori. Nu concep niciunii să te lase să mori. Nici Ana, nici Cori, nici Beni, nici Magda, nimeni. Asistente sau infirmiere, ce-or fi. Pentru noi toți însă, doar ochi. Ochi atenți, sub costume ermetice cu orele, nemâncați cu orele, nemerși la toaletă cu orele, neieșiți din zona contaminată cu orele; oameni care își rup din emoții zilnic, pentru niște necunoscuți agonizând. NU, NU te lasă ei să mori. Nu vor, nu concep asta.
De aceea, odată cu acest articol trebuie să moară și folclorul deșănțat la adresa ajungerii, considerate cumva tragice, la spital. Virusul nenorocit atacă în atâtea feluri, încât TIMPUL este singurul esențial în întreaga poveste spre vindecare. Ajungi după trei zile, ai șanse uriașe. Ajungi când saturația de oxigen e compromisă, iar mintea îmbălsămată de nemernicii de pe net care hulesc spitalizarea… ei bine, atunci totul poate fi prea târziu. Mult prea târziu. Un caz complicat ajuns devreme la spital poate deveni un caz compromis ajuns acolo mult prea târziu.
TIMPUL, în lupta cu virusul care a îngenuncheat omenirea, poate fi aliat sau dușman. Nu contează că ajungi la spital pe picioare sau pe targă. Ajungi după două zile de la primele simptome, ai șanse uriașe să supraviețuiești. Ajungi după o săptămână? Șansele scad exponențial. Cu tot efortul depus de noii mei eroi de acolo, de la Grădiște. Care NU te lasă să mori. E sub demnitatea lor. Moartea, cumva, survine atunci când ajungi să-i cunoști pe toți mult prea târziu. După ce vei fi decis tu și ai tăi că „e un rahat de virus, nu e de mers la spital; trece!”
Adevărul e că, da. Uneori, trece. Când ai noroc.
Acum, mă veți scuza puțin! Mă duc să RESPIR! Brusc, a devenit preocuparea mea preferată. Și când te gândești ce „probleme” credeam eu că am acum două săptămâni… Niște nimicuri, în fond.
PS – În plus, SĂ ȘTII că există pe planetă un vaccin împotriva acestui virus și să-l refuzi, te califică doar drept prost grămadă. Problemele tale sunt net mai profunde și mai demne de investigat. Iar asta o spune o persoană care pledează pentru vaccin de la bun început, dar care pur și simplu nu a apucat momentul vaccinării. Pentru că a fost mai rapid virusul, cu tot alaiul lui de nenorociri. Cumva, am privit moartea în ochi și i-am recunoscut superioritatea. Hâdă mai e și schimonosită!
Eugenina CRAINIC (fb)
Comentează
Distribuie
