„Nebunia înseamnă să faci în fiecare zi același lucru și să te aștepți la rezultate diferite”, spunea Albert Einstein.
Nu știu dacă despre nebunie este vorba și în România, de mai bine de 30 de ani, însă este cert că avem predilecție pentru figuri sinistre într-un mod care seamănă a autoflagelare. România se află pe marginea prăpastiei, iar acest lucru este pentru mulți o bagatelă existențială. Ce mare scofală?! Un popor în minus!
Sub scutul unui progres declarat, se ascunde o decadență a poporului român despre care multora dintre noi ne este greu să vorbim și, cu atât mai puțin, să contienștizăm și să găsim soluții. Adevărata tragedie începe acolo unde decadența capătă chip de om și de tipologii de caracter. Oportunistul, Mediocrul, Coruptul, Mincinosul, Avarul sunt doar câteva dintre tipologiile care se perindă în paleta coloristică a partidelor politice.
”Un popor intră în decadenţă atunci când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat faptele istorice şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte, savurându-şi buimăcit sau rece agonia”, spunea Emil Cioran.
României de azi îi lipsesc cu desăvârșire tocmai acele instincte demne de a crea fapte istorice. Instinctele ne-au fost amputate de pe o zi pe alta. Ne-am culcat lei și ne-am trezit pisici. Acesta este reversul medaliei pe care noi o numim civilizație. Individul izolat despre care vorbește Cioran se regăsește în fiecare dintre noi. Ne-am plictisit de tragedii și de umilință. După 1989, umilința, manipularea și speranța nesfârșită au devenit moduri de viață pe care le-am integrat cu succes în traiul cotidian. A fost un succes pe care nu ni l-am fi dorit, dar până la urma a fost un tip de reacție pe care am înțeles să o abordăm, aceea a integrării propriei nefericiri într-un destin despre care ne place să credem că ne-a fost hărăzit.
Zilele trecute am urmărit piesa de teatru ”Dineu cu proști” de Francis Veber. Interpretarea magistrală a lui Horațiu Mălăele mi-a stârnit hohote de râs. Ceea ce mi-a provocat o strâgere de inimă și un gust amar, a fost faptul că am găsit niște similitudini între personaj și soarta poporului român, în contextul integrării în Uniunea Europeană. România invitată la masa UE, ca și prostul invitat la dineu, aduce beneficii elitelor. Gazdei și invitaților nu le pasă nici de situația și nici de contexul în care Prostul a ajuns să fie considerat prost, nici de calitățile și nici de circumstanțele pe care i le-ar pune în valoare. Cel mai probabil, în ultima vreme suntem foarte grăbiți, plictisiți și egoiști ca să mai căutăm, atât nouă înșine, cât și altora circumstanțe atenuante. România a fost invitată la masa Uniunii Europene, iar Iohannis ține să amintească tuturor că se află la un Dineu cu proști. Evident, ca și Prostul din piesa de teatru, Iohannis nici măcar nu bănuiește de ce se află acolo. A fost vânat de niște elite care au rămas fascinate de complexitatea prostiei sale. Ultima sa apariție de la Glasgow, la conferința ONU pentru schimbările climatice, a fost doar un episod din infinitul potențial al celui ce reprezintă România la cel mai înalt nivel. Conexiunile sale neuronale l-au ajutat să facă legătura dintre conferința pentru schimbările climatice și posibilitatea ca tocmai la această conferință să se confrunte cu schimbări climatice neașteptate. Acesta a fost probabil motivul pentru care nu a renunțat la geacă. Fotografia în care apare alături de liderii europeni, privindu-l ca pe ciudatul invitat la dineu, exprimă în mod elocvent faptul că Iohannis nu știe nici măcar ce să facă cu o geacă atumci când merge la o întâlnire oficială, darămite ce să facă cu viitorul României.
Tragedia României se naște din aceste greșeli repetitive în alegerea liderilor, iar nebunia este că toți așteptăm rezultate spectaculoase din partea unor indivizi care nu au suficienți neuroni să se îmbrace și să se dezbrace singuri, iar atât timp cât Dineul cu proști va continua, va continua și șirul de drame al României, căci, așa cum spunea La Fontaine ”nimeni nu este atât de inteligent să poată convinge pe un prost că e prost”.
Ciprian DEMETER
